La cererea redactiei, public azi articolul care trebuia sa apara marti, cind „Cotidianul" n-a fost pe piata. Saptamina viitoare, voi reveni la „obisnuit".

Intr-unul dintre ultimele numere de anul trecut ale „Cotidianului", am citit un foarte interesant interviu cu David Esrig, venit la Bucuresti pentru „Asteptandu-l pe Godot", spectacol care ii fusese interzis regizorului de niste cenzori imbecili inainte de decembrie ’89. „Beckett - spune in acest interviu David Esrig - nu face diferenta dintre lipsa de libertate politica si lipsa de libertate economica. Pentru el e totuna: omul nu e liber... Nu am venit acum cu aceasta piesa sa ma razbun ca mi-a fost interzisa de comunisti, mai spune David Esrig. Pur si simplu, mi s-a parut ca se potriveste si cu acest moment, al integrarii Romaniei in UE. Ma bucur ca ne integram, sa nu ma intelegeti gresit. Dar magazine mai pline nu inseamna oameni mai fericiti. Mesajul lui Beckett e necrutator de adevarat: optimismul nefondat ne duce de multe ori la nefericire." Si mai departe: „Omul s-a dovedit in secolul trecut capabil de atatea orori incat te intrebi pe buna dreptate daca nu cumva, venind, Mantuitorul si-a cam pierdut timpul cu noi. Am discutat cu Beckett treaba asta, si el era preocupat de acelasi lucru. Dincolo de intrebarea daca exista mantuire, se ridica o alta. Bine, bine, dar meritam sa fim mantuiti? Eu sunt sceptic in privinta asta".

Si eu sunt sceptic. Numai ca n-am indraznit s-o marturisesc atat de transant.

Nu risc, de altfel, nici in clipa aceasta sa merg mai departe. Ma tem s-o fac. Prefer sa ma intorc la deviza pe care am vazut-o scrisa deasupra intrarii in marele amfiteatru al Universitatii din Uppsala: „A fi liber e mare lucru. A fi corect e si mai mare lucru". Cu ajutorul ei, mi-as putea explica, eventual, sau cel putin asa sper, si retinerile, si limitele. Inclusiv cele legate de faptul ca, dupa saptesprezece ani de libertate oficiala, ma vad pus in situatia de a regandi melancolic aceste vorbe ale lui Camus: „Libertatea este dreptul de a nu minti".

In privinta ultimei parti a devizei amintite, n-am avut probleme. Mi s-a parut de bun-simt sa consimt ca n-am cum sa stiu ce e „corect" si ce nu. Caci nu exista nicaieri un metru etalon care sa masoare „corectitudinea" unui punct de vedere. Exista doar pretentiile „corectitudinii politice", pretentii care nu ma intereseaza. Dar am crezut, cu saptesprezece ani in urma, ca nu vor mai exista alte riscuri, in afara riscului de a gresi, pentru a fi „liber" sa spun ce-mi trece prin cap. Ei bine, m-am inselat. Azi, nu ma simt mai „liber" decat eram prin ’90 cind m-am trezit injurat, in nenumarate scrisori, pentru ca nu-mi placea FSN.

Inainte de decembrie ’89, lucrurile erau, macar, clare. Pentru culpa de a avea idei „nepotrivite", eram atacat de „Saptamina". Autoritatile s-au multumit sa ma dea afara de la „Romania libera" si sa ma interzica, discret, de doua ori. In rest, m-au lasat sa ma misc in voie sub „lupa". Mai ales ca nu treceam Rubiconul printr-o contestare deschisa, explicita.

N-am avut curajul unui Dorin Tudoran sau, mai tarziu, al lui Mircea Dinescu. Incercam sa nu cad de pe sarma pe care mergeam folosindu-ma de parabole (ca in „Viata pe un peron" sau in „Apararea lui Galilei") si de limbajul esopic pentru a vorbi despre teroare si despre frica. Dar experienta injuraturilor - cum sa le spun? - „private", „neprevazute", am facut-o abia dupa ’89. „Ce aveti cu dl Iliescu?", eram intrebat intre ’90 si ’96. Apoi, am fost luat la rost (chiar si de dna Doina Cornea) din pricina criticilor la adresa lui Emil Constantinescu. Acum, mi se reproseaza ca „fac spume la gura" avand opinii negative despre Traian Basescu.

Sigur, nu exclud posibilitatea ca opiniile mele sa nu fie „corecte", sa gandesc gresit. Si nu tin sa mi se dea dreptate. Cei care-l plac pe Traian Basescu, daca il plac intr-adevar, si tin sa-l laude, sunt liberi din partea mea s-o faca. E dreptul lor. Nu voi polemiza cu ei. Tot ce cer e sa mi se acorde si mie sansa de a fi de alta parere. Sa mi se dea dreptul sa am destinul unui „lup singuratec" care nu vrea sa se afilieze nici unei „haite". Ar fi culmea - ma gandesc - ca in Romania anului 2007 sa functioneze, tacit, articolul 1 din „Tratatul asupra ereziei" care circula prin secolul al XVI-lea, unde se spunea: „Eretic este cel care gandeste altfel decat noi".

Si ar mai fi ceva ce n-am apucat sa spun in toata tevatura legata de condamnarea comunismului. In plan personal, eu am rezolvat „condamnarea comunismului", indraznesc sa cred, prin ceea ce am scris (si prin ceea ce n-am vrut sa scriu) inainte de ’89. N-am asteptat Raportul Comisiei Tismaneanu si mesajul lui Traian Basescu pentru a ma lamuri. Am marturisit public ce gandeam despre teroare, despre frica si despre lasitatile noastre intr-o vreme cand nu era nici simplu, nici lipsit de riscuri s-o faci. Dar am visat eu, oare, tacerile de dinainte de decembrie ’89? Am visat eu ca multi dintre cei care se grabesc azi sa ilustreze teoria lui Adam Michnik despre „anticomunismul cu fata bolsevica" faceau parte, cu doua decenii in urma, dintre „taciturni" si au tacut malc pana la caderea lui Ceausescu?

Daca n-am visat, inseamna ca am si mai multe motive sa-mi pun problema libertatii. Si sa constat ca solutia cea mai cuminte cand nu esti „corect politic" ar fi sa taci, daca nu vrei sa ai surprize neplacute. Dar daca nu poti?