Nu am produs deocamdata un proiect de societate. Recolta europeana incepe, sezonul e abundent, dar culegatorii sint debusolati si nu stiu in ce cos vor ajunge roadele.

Cred ca iminentul nostru acces in Uniunea Europeana pretinde si o marturie personala. Dupa cum au observat rarii politicieni cu stocuri de bun-simt, meritul revenirii in familia europeana se imparte la cifra totala a romanilor, fie acestia din tara sau din afara ei. Unii au avut o contributie mai insemnata, pentru ca au dorit sincer integrarea si au ocupat pozitii relevante. Altii macar nu s-au opus pe fata, chiar daca au lucrat, in fond, pentru incetinirea reformelor, idealizarea populista a trecutului totalitar si convertirea nomenclaturii la „capitalismul de cumetrie".

Ca unul care a urit comunismul, a iesit in strada pe 21 decembrie si a ramas mereu la dreapta, sperind ca Romania va scapa de infernala mostenire pecerista, nu ma pot lauda ca actuala situatie a tarii corespunde intru totul propriilor aspiratii. As fi cerut dreptate, bunaoara, nu doar pentru fostii expropriati, ci si pentru detinutii politici, dar mai ales pentru mortii din gulag si cei sacrificati in 1989. Mi-ar fi placut ca Top 300 sa nu fie garnisit cu atitia insi proveniti din structurile uteciste sau securiste. As fi preferat ca privatizarile sa nu vizeze active subestimate in numele comisioanelor ilegale. M-as fi asteptat ca economia sa fie relansata fara intirzierea care a golit tara de tineret calificat si de muncitori porniti in pribegie. As fi visat o Romanie unde oamenii cei mai destepti, pregatiti si onesti sint chemati (fireste) sa gestioneze treburile publice. As fi dorit, in fine, ca elevii si studentii din 2006, pusi pe consum si distractie, sa-si asume datoria de a participa la un aranjament politic si moral compatibil cu pastrarea libertatilor de care se bucura.

Faptul ca atitea lucruri s-au asezat strimb nu-mi rapeste, totusi, bucuria de pe 1 ianuarie 2007. Desi aproape ca am albit in „tranzitie", muncind, uneori solitar, pe directia pe care am socotit-o folositoare comunitatii, resimt cel putin satisfactia ca ajungem in Uniunea Europeana cu vitalitatea unui potential favorabil. Toate lentorile care ne-au nevrozat vor face loc, de acum incolo, unui ritm diferit. Investitii directe, fonduri structurale, practici si standarde europene intarite prin interactiunea cu tot mai numerosii parteneri occidentali, iata pirghiile gratie carora ne vom trezi, foarte rapid, intr-un decor national ameliorat. Avem toate datele pentru a relua ciclul de frenetica dezvoltare cunoscut la noi dupa Marea Unire. Ne mai lipseste insa ceva esential.

Nu am produs deocamdata un proiect de societate. Recolta europeana incepe, sezonul e abundent, dar culegatorii sint debusolati si nu stiu in ce cos vor ajunge roadele. N-am apucat sa difuzam solidaritatea de inspiratie crestina in virtutea careia am reusi, dupa mine, sa asiguram redistribuirea periodica a resurselor, fara a recurge la socialisme anacronice ori la primitive „nationalisme" antieuropene. N-am cristalizat o ierarhie a valorilor capabila sa tamaduiasca mentalitatea asistentialista. Ne lipseste o dreapta unita si o stinga care sa nu-si mai plece grumazul pe butucul marxist-leninist. Sau care sa nu mai „sustina saracii", in vreme ce bandajeaza cu lozinci marea coruptie.

Avem in schimb parte de o noutate majora. Pe 18 decembrie 2006, s-a produs un eveniment al carui rasunet - chiar daca bruiat de huiduieli troglodite - va atinge curind „urechea interna" a societatii romanesti. De vreme ce natura criminala si ilegitima a sistemului comunist a fost oficial condamnata, elitele se pot alia cu statul pentru a realiza, finalmente, programul pe care l-au sustinut in marsul lor solitar prin tunelul postcomunist. Acela de a lua totul de la capat, cu oameni de veritabila educatie democratica. Acela de a restitui adevarul istoric si de a incuraja actul reparatoriu de justitie. Acela de a nu mai inlocui competenta cu afilierea partinica si de a face „law enforcement", pina la deplina functionare a statului de drept.

Reactia elitelor la gestul de condamnare oficiala a comunismului imi dovedeste ca membrii lor simt deja cit vor fi de ocupati in urmatorul deceniu. Personalitatile conservatoare (in sens anglo-saxon) au vocatia de a oferi partidelor de centru-dreapta suflul doctrinar si vigoarea unor politici care sa merite eticheta „Dreptate si Adevar". Celor de sensibilitate social democrata le revine obligatia de a „civiliza" stinga, ajutind-o sa se emancipeze, in discurs si fapte, de ereditatea bolsevica. Ambele „tabere" au simultan menirea - foarte europeana - de a izola extremismele, fie acestea fascizante, comunistoide sau „mixte". Daca indiferenta civica, ajutata de politicianism, va paraliza asemenea reasezari, ma astept ca dreapta sa ramina o „non-stinga" amorfa, iar stinga sa balteasca toxic, la antipodul Romaniei pe care o meritam si care a stat mereu - ascunsa - in sufletul fiecaruia dintre noi.