La putin timp dupa cistigarea alegerilor din 2004, Traian Basescu reusise sa ma dezamageasca. Dupa ce euforia schimbarii se dusese, dupa ce suvita incapatinarii sale cazuse pe podeaua unei frizerii, omul portocaliu cu ardeiul sau rosu, in care vedeam o arma providentiala, a inceput sa se comporte ca un politician cu statut special. A trecut la folosirea abuziva a talentelor innascute de comunicator cu masele, a parut sa lase impresia ca frecventeaza pragmatic oameni ai fostelor servicii si ca, de fapt, scopul sau este unul de animal politic, de mascul alfa al tribului de politicieni, dornic sa-si adjudece femela cea mai sexi si portia cea mai zemoasa din cadavrul fostei Securitati. Eu asteptam sa vad la televizor un Konrad Adenauer care scoate tarisoara din sant dupa razboi si cind colo vedeam un baiat smecher care ezita s-o exmatriculeze pe Elena Udrea de la Cotroceni, desi era evident ca gagica e paralela cu problema. A devenit iute un mic manipulator de conflicte saptaminale, declansate de dragul cresterii audientei personale, un actor de scena publica ce face mici exercitii televizate de charisma. Dezamagirea asta cronicizata s-a diminuat pina aproape de zero vazind hotarirea si demnitatea presedintelui in fata hoardelor peremiste in timpul lecturii Raportului Comisiei Tismaneanu.

I-am admirat atunci curajul, eleganta, ambitia si l-am respectat. Cu acea imagine despre Domnia sa voiam sa intru in UE. Insa, imediat dupa Craciun, presedintele Basescu a iesit in parc, cu fesul pe cap, cu privirea aia ’oata cu care-si face audienta si bineinteles cu alaiul de televiziuni. Ce om, dom’le! Dupa ce-ai rapus mistretul cu palosul in padure, sa vrei sa iesi cu prastia dupa vrabii prin parc?