Anul 2006 ar fi trebuit sa fie anul integrarii europene. Dar nu a fost decit un nou pas spre dezintegrarea politica interna. Invrajbirea, devenita o insusire pretioasa in politica romaneasca, a atins totul: institutii, partide, curente de opinie, ONG-uri, societatea in general.

Pentru unii, optimisti, era prilejul curateniei de integrare si, pentru moment, traiesc o satisfactie limitata. Caci, daca procesul inca nu s-a incheiat, iar rezultatele sint modeste, explicatia rezida in rezistenta sistemului. Exista insa oportunitati de dezvoltat care lasa loc optimismului. Pentru altii, pesimisti, era un exercitiu de autoritarism postcomunist pigmentat cu un incipient cult al presedintelui. Nici ei nu se simt in eroare. Partidele sint mai slabe decit altadata, parca gata sa se prabuseasca in neantul tranzitiei reciclate, iar opinia publica e reactiva la tot ce este politic. Pe acest fundal prezumat, Traian Basescu se profileaza drept un politician ce mizeaza pe popularitatea spontana a justitiarului singuratic ratacit in jungla politica interna si internationala si, in consecinta, sondajele o dovedesc, isi construieste un spatiu politic in care nu are concurent.

Ipotetic la mijloc, caci pentru unii adevarul sta intotdeauna intr-o pozitie intermediara, ca o balanta bine echilibrata, dar mai degraba in afara, „realistii" de diferite nuante au incercat sa identifice, dincolo de evenimente, tendinte durabile. De la pragmatismul integrarii vazute ca o sfidare manageriala la tehnocratismul politicilor publice (economice mai ales, dar, prin accident, si sociale), trecind prin noua analiza a institutiilor, acestia au incercat, fara sa reuseasca, sa se indeparteze de vacarmul asurzitor al precupetilor din Piata Independentei. Dupa toate acestea se poate lesne observa ca majoritatea taberelor sint divizate. Toate concentrarile de mai an, politice, economice sau sociale, par astazi, pe cit de artificiale si indepartate, pe atit de improbabile in viitorul previzibil. Maestrii intrigii jurnalistice si ai diversiunii bulevardiere se simt insa in forma: dezbinarea ii incita. Iar acest joc asigura celor ce pierd din schimbarea sistemului de reguli dezordinea necesara. Nu intimplator a sunat goarna miscarilor antisistem. Chiar daca divizati, la rindul lor, cei ce se tem cel mai tare de ce va sa vina au un obiectiv comun: darimarea statu-quoului si controlul imaginarului colectiv.

In acest peisaj devastat aparent de marea furtuna a aderarii, doar sindicatele, stimulate de fuziunea celor doua mari confederatii internationale, par sa se uneasca. Dar si aici e vorba despre un imbold exterior. In rest, reconfigurarea politica, economica si sociala pare sa creeze conditiile unei batalii mai drepte. Doar ca nu e prea clar care sint mizele bataliei si de ce era nevoie de acest conflict. Dar nimeni nu isi mai pierde vremea cu amanunte. Si toti, cu mic, cu mare, se pregatesc pentru marea confruntare. Noua egalitate care anticipeaza o lupta pe mai multe fronturi este in favoarea celor ce nu au putut concentra forte importante, dar dispun de atuuri institutionale.

Despartirea tirzie de un comunism fara continut ideologic precis, cu un dozaj masiv de nationalism si populism, e doar o parte din explicatia starii de fapt. Sigur, pornind de la confuzia intretinuta a valorilor putem glosa oricit pe tema comunismului rezidual. In fond, sintem singura tara est-europeana in care nu exista un succesor al partidului comunist care sa isi fi asumat raspunderea pentru cei 45 de ani de totalitarism. Doar pentru asta, si condamnarea totalitarismului ar fi fost necesara. Caci pentru o jumatate de secol de deviatie politica cu consecinte devastatoare asupra societatii cineva trebuia sa raspunda. Diversiunea executarii lui Ceausescu si trecerea intregii raspunderi pe seama sa nu putea functiona la infinit. In fata unui adevar partial, ca orice adevar, de altfel, succesorii comunismului totalitar, ascunsi sub diferite etichete, nu au putut rezista probei si au reusit performanta sa devina, prin efect pervers, propagatorii lui Traian Basescu. Acest final neasteptat al anului 2006 dezvaluie, o data in plus, nebuloasa romaneasca.

Presedintele s-a aflat tot anul in cautarea unei solutii pentru a depasi izolarea politica in care era din 2005 si de a-si bascula adversarii. Dupa ce, la inceputul anului a avut a se confrunta cu mostenirea fostei Securitati, imaginea sa fiind mai mult ca oricind asociata acesteia, sfirsitul anului l-a gasit in postura de judecator decisiv al comunismului. Prin aceasta schimbare de registru toata istoria zbuciumata a anului ce se incheie a fost pusa intre paranteze: obsesia maladiva pentru alegeri anticipate si schimbarea regulilor jocului, legile sigurantei nationale si lupta pentru controlul serviciilor secrete, ostilitatea deschisa fata de primul-ministru si critica „constructiva" a mediocritatii guvernamentale, relatia ambigua cu neo-populistii si vizitele la Golden Blitz, odiseea noului colegiu al CNSAS si scandalul incercarii de compromitere a lui Ticu Dumitrescu, meandrele dosariadei, disparitia lui Omar Hayssam si schimbarea sefilor de la SRI si SIE, totul se redefineste din prisma condamnarii comunismului ca gest politic pentru a asigura succesul viitoarei integrari. Chiar dupa mesajul in fata Parlamentului prin care a condamnat comunismul, presedintele si-a asumat libertati pe care nu le recunoaste si altora. Caci, fara a fi impotriva literei Constitutiei, criticarea sistematica a oamenilor politici, din majoritate, dar mai ales din opozitie, e contrara spiritului legii fundamentale pe care, ca instanta impartiala, seful statului ar trebui sa o apere. Ceea ce nu li s-a ingaduit lui Tariceanu si Atanasiu, sa isi exprime pozitia, fie si fata de retragerea din Irak, destul de apropiata, daca privim fara partinire, de cea a democratilor americani, acum majoritari in Congres, sau de cea a Comisiei Baker, a facut presedintele: a exprimat opinii sau a actionat cum a considerat de cuviinta. Intre timp, celelalte institutii si-au vazut autoritatea diminuata, partidele, in divort cu societatea, fiind izolate intr-un Parlament impopular pe care nici schimbarea presedintelui Camerei nu l-a reabilitat, Guvernul si-a vazut pe rind popularitatea, iar apoi majoritatea volatilizate. Sub aceste auspicii, anul 2007 nu poate fi linistit. Primele luni de integrare vor fi si apogeul crizei interne.