Si aliantistii au parut timorati de obraznicia calculata a lui Vadim. Cred ca destui in sinea lor i-au aprobat gesticulatia de huligan si mascaltone de mahala. Vacaroiu complezent, ca sa nu zic complice, a lasat lucrurile sa se deruleze conform "scenariului stabilit", dar si unor interese ramase secret de culise. Adica, raportul trebuia sa fie trimis in derizoriu, pentru ca Ion Iliescu era foarte suparat, atat de suparat, bre, ca nu a catadicsit sa vina la sedinta solemna de condamnare a regimului comunist. La balcon iritare, panica, ignorate de prezidentul zilei. Era sa iasa o cafteala ca in finalul actului doi din "O scrisoare pierduta". Toate cuvintele urat mirositoare din limba romana, folosite cu o ingeniozitate maxima de "tribun", si nimeni nu s-a gandit sa il evacueze din sala, asa cum o cer regulamentele de functionare ale Parlamentului. Tot circul s-a datorat prezentei televiziunii. Sigur, daca nici un canal tv nu ar fi transmis in direct citirea mesajului prezidential, mascarada nu ar fi avut loc. Excitat la gandul de a aparea in fata natiunii si de a se distinge prin ceva, Vadim si-a folosit jalnicul arsenal din dotare. Si aici, intervine schepsis-ul povestii: Basescu, atat de nervos in alte imprejurari, si cu replica rapida, s-a tinut tare. Rabdator a citit pana la capat. Nu s-a lasat intimidat de obrazniciile fara precedent ale circarului cu pricina. Mi-a placut de Basescu, calm, hotarat sa spuna ce are de spus. S-a purtat ca un om de stat. Stia perfect ce face. Desi venit cu zece ani intarziere cel putin - un predecesor al sau trebuia sa condamne regimul comunist - Basescu a inchis o perioada istorica, si meritul este al lui. El a sesizat oportunitatea politica de a trimite un mesaj tare, clar si de mare rezonanta. A acaparat pe drept toata scena la sfarsitul acestui an cu o tema grava, care inca sapa o prapastie adanca si larga in societatea romaneasca din ultimii 17 ani. Raportul ca raport. El poate fi contestat cu mijloacele cele mai ieftine sau, dimpotriva, serioase, academice. Si belferii, si chitibusarii profesionisti, dar si somitatile stiintifice au destul material pentru controverse. Dar accentul nu trebuie pus aici. Esential este ca un cetatean, pe numele lui Traian Basescu, presedintele unei umile tari exsovietizate din sud-estul Europei, a condamnat la anno domini 2006, in termeni neechivoci regimul comunist. Punct. Restul, baliverne, prosteli, pierdere de vreme. Bun, mi-am zis, iata-l pe Basescu, intr-una din zilele bune, convertit la democratie, framantat de chestiuni de morala. Un fel de filosof al istoriei, tinand un discurs cum numai Havel ar fi putut tine...
Ramasesem cu aceasta impresie favorabila presedintelui nostru. Cand, pacatele mele, citesc pe agentiile de presa aprecierile dumisale despre naroada de presa care indrazneste sa il critice. Pesemne momentul inaltator de luni il ametise. Avea chef sa priveasca in prapastie. Mass-media ar ameninta nici mai mult, nici mai putin decat institutiile statului, adica siguranta nationala, temeliile regimului constitutional... Ce cuvinte mari, mon president! Si inca venite din partea cuiva care a avut un consistent sprijin din partea bestelitei acum mass-media, pe cand se afla in Opozitie, e de mirare!... Cand il lauda, tot asa de pagubitoare e presa? Dar se pare ca eroul meu de luni, castigatorul marii batalii din Dealul Spirii, citeste Trafalgar, uita prea repede. Basescu a lasat morala pe care tocmai si-o insusise de o parte. Dar si spiritul democratic de care se aureolase cu numai trei zile in urma. O singura intrebare: care este adevaratul "Basescu"?