Nasterea lui Iisus este nasterea din nou a lumii

Iubitii mei fii sufletesti,
De data aceasta imi propun sa va vorbesc despre adevaratul chip in care se cuvine a sarbatori Nasterea Domnului.
E necesar sa va reamintesc ca orice praznic de acest fel are doua trepte: una religioasa, liturgica, prin care crestinul se pune in legatura cu Dumnezeu, si o alta omeneasca, prin care acelasi crestin se infrupta din bunatatile pamantului. Amandoua sunt legitime si necesare, avand in vedere dubla alcatuire a omului, din trup si suflet, asa cum a fost el zidit de Creator. Prin trup, omul se bucura de roadele pamantului, dar prin suflet devine constient ca acestea sunt un dar al lui Dumnezeu si ca bunul simt il indeamna sa-I multumeasca. Insusi Domnul Hristos, inainte de a savarsi minunea inmultirii painilor in pustie, Si-a ridicat ochii la cer si I-a multumit Tatalui Sau. Si sa nu uitam ca Euharistia (care inseamna multumire) a fost instituita de Domnul la ultima cina pe care a avut-o cu ucenicii Sai, cunoscuta sub numele de Cina cea de Taina.
Pe de alta parte, as vrea sa va relatez ca poporul american pastreaza cu sfintenie una din cele mai frumoase traditii ale recunostintei omului fata de Dumnezeu. Ea le reaminteste tuturor americanilor ca stramosii lor, adica primii europeni sositi pe tarmul estic al Noului Continent, au fost intampinati de o iarna foarte grea, in care multi din ei au murit de foame si de frig. Dupa ce, in primavara, supravietuitorii s-au apropiat prieteneste de bastinasii numiti "indieni" si dupa ce acestia i-au invatat cum sa cultive porumbul, cartoful si bobul, au avut parte de o toamna foarte bogata, care i-a indestulat cu de toate. Oameni religiosi, ei au inceput ospatul prin a-I multumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce El le-a dat. Atunci, in anul 1621, a fost instituita Ziua Recunostintei, celebrata si astazi, dupa mai bine de patru secole, in cea de a patra joi din luna noiembrie, cand toti membrii familiei se aduna in jurul aceleiasi mese imbelsugate, pe care mai-marele lor o deschide printr'o rugaciune de multumire adresata Tatalui ceresc, in legea fiecaruia. Unii vor zice ca e o sarbatoare laica. Asa este, dar nu fara Dumnezeu.
Iubitii mei, v'am spus toate acestea la gandul ca multi dintre noi asteapta Craciunul doar pentru bunatatile lui cele pamantesti. Este adevarat ca si acestea isi au rostul lor, ca ele sunt menite sa intregeasca lumina sarbatorii, ca pentru procurarea lor se cere multa cheltuiala si alergatura. La oras, bradul cu toate podoabele lui, cadourile, felicitarile, goana dupa alimente prin magazine si piete, ghirlande de becuri colorate, jucarii dosite la dispozitia lui Mos Craciun; la tara, taierea porcului cu toate ale ei, curatenia casei si curtii, nerabdarea copiilor, daruri pentru colindatori, pregatiri pentru oaspeti. Toate acestea sunt lumesti, dar toate se innobileaza printr'un element comun, anume dorinta fiecaruia de a-i oferi celuilalt o bucurie. Ceea ce nu e putin.
Nu e putin, dar nici indeajuns.
Iubitii mei fii sufletesti,
Pentru ca sarbatoarea Nasterii Domnului sa fie traita pe deplin, e de neaparata trebuinta ca fiecare din noi sa participe si la dimensiunea ei liturgica, chiar si crestinii care nu se duc la biserica decat la Craciun si la Pasti. Pentru acestia, dar si pentru cei ce frecventeaza sfantul locas cu mai multa sau mai putina regularitate, vreau sa precizez ca simpla prezenta devine o simpla formalitate daca ea nu se transforma in participare activa la tot ceea ce se petrece in spatiul liturgic. La randul ei, participarea presupune, neaparat, cunoastere. Cu alte cuvinte, fiecare din noi trebuie sa stie si sa inteleaga totul, atat ceea ce se vede si se aude, cat si ceea ce nu se vede si nu se aude in biserica, partile aratate si cele nearatate, Liturghia Nasterii ca reprezentare si ca taina. Nu e suficient sa stim ca in vremea cezarului August S'a nascut Iisus din Sfanta Fecioara Maria in pestera din Betleem, ca ingerii L-au preamarit ca pe Fiul lui Dumnezeu, ca pastorii L-au aflat, ca magii I s'au inchinat cu daruri, ca dreptul Simion L-a marturisit ca Mantuitor. Aceasta este, simplu, istorie.
Important este sa patrundem in intelesul profund al evenimentului istoric si sa descoperim ca nasterea lui Iisus Hristos reprezinta, de fapt, nasterea din nou a lumii. Prima citire de la vecernia praznicului este din Cartea Facerii. Citez: "intru'nceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul. Dar pamantul era nedeslusit si ne'mplinit; si intuneric era deasupra genunii; si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor". (Va spun, in treacat, ca prin genune se intelege un adanc nepatruns, o prapastie careia nu i se vede fundul, un gol absolut). Asadar, precum facerea lumii a fost precedata de o genune, tot astfel zamislirea lui Iisus a fost precedata de candoarea Fecioarei din Nazaret, careia nici prin minte nu-i trecea ca va deveni mama Fiului lui Dumnezeu. Nici chiar dupa prima parte a vestirii ingerului, ideea era inca nedeslusita in cugetul ei, de vreme ce nu se vedea mama fara sa fi cunoscut barbat. Si precum "intru'nceput", "Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor", tot asa, acum, ingerul ii va vesti Mariei ca "Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui-Preainalt te va umbri". Este ceea ce Sfintii Parinti ai Sinodului Ecumenic de la Niceea vor marturisi in Crezul pe care-l rostim si noi astazi, anume ca Fiul lui Dumnezeu "S'a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S'a facut om".
Daca nasterea lui Hristos inseamna nasterea din nou a lumii ca univers, ea inseamna si nasterea din nou a lumii ca omenire. Stim ca urmarea imediata a pacatului savarsit de primii oameni, stramosii nostri, a fost intrarea lor sub stapanirea mortii si alungarea lor din rai. De indata, insa, lui Dumnezeu i S'a facut mila de ei si le-a fagaduit ca le va trimite un Mantuitor. Dar pana atunci raiul le va fi inchis, cu poarta strajuita de heruvimi, iar drumul spre pomul vietii va fi pazit cu sabie de para rotitoare. Iata insa ce ne spune o cantare din aceeasi vecernie a Nasterii: "Veniti sa ne bucuram intru Domnul, povestind taina ce ne sta in fata. De acum, zidul cel despartitor cade, sabia de foc se indeparteaza, heruvimul nu mai sta de paza la pomul vietii, iar eu sunt partas al dulcetii celei din rai, de la care prin neascultare m'am indepartat". Aceasta revenire a omului la starea paradisiaca I se datoreaza Fiului lui Dumnezeu, Cel care, intrupandu-Se, a ramas ce era si a luat ce nu era, cum spune imnograful, adica a ramas Dumnezeu adevarat si a luat trup omenesc adevarat.
Fiinta prin care Dumnezeu-Tatal a instrumentat intruparea Fiului Sau a fost Fecioara Maria, supranumita "Eva cea noua", asa cum Iisus Hristos este supranumit "noul Adam". Ei bine, slujba Nasterii face legatura si intre cele doua Eve, ambele fiind prototipuri ale femeii. Iata ce spune, in acest sens, o alta cantare din aceeasi vecernie: "Astazi s'a dezlegat stravechea legatura a osandirii lui Adam, raiul ni s-a deschis si sarpele s'a surpat; ca pe femeia/ pe care el candva o amagise, acum a vazut-o maica a Ziditorului; ea /femeia/, care a fost vestitoarea mortii tuturor si organ al pacatului, prin Nascatoarea de Dumnezeu devine incepatoarea mantuirii. Cel care prin ea S'a nascut Dumnezeu desavarsit, prin nastere a pecetluit fecioria, prin scutece a dezlegat legaturile pacatelor si prin pruncie a vindecat durerile Evei."
Sfantul Apostol Pavel spune ca daca printr'un om, Adam, a intrat pacatul in lume, tot printr'un om, Hristos, a venit eliberarea. Intr'o perfecta paralela putem spune ca asa cum printr'o femeie a murit Adam, tot printr'o femeie S'a nascut si a inviat Hristos, ceea ce inseamna anularea pacatului originar si restaurarea raiului.
Noi stim de la Sfantul Apostol Pavel ca natura, solidara cu caderea omului, s'a degradat odata cu ea si aspira la restaurarea starii primordiale. Noi, cei de astazi, prin mijlocirea micului ecran stim foarte multe din viata animalelor salbatice si deseori ne lasam inrauriti de realizatorii care ne pun in fata cu precadere ferocitatea acestora, sub genericul "Facut pentru a ucide". Dar adevaratii oameni de stiinta cunosc adevarul, in sensul ca o fiinta salbatica nu ucide de dragul de a ucide, ci pentru a supravietui. Dovada este ca marea lor majoritate ucid numai cand le este foame; un leu satul merge linistit in fruntea unei cirezi de vite, in pas cu ele, fara sa le sperie. Pe de alta parte, interdevorarea speciilor asigura si echilibrul ecologic; daca pasarile nu s'ar hrani cu insecte, toata planeta ar fi sufocata de muste.
Nu asa insa se petreceau lucrurile in rai. Raiul, iubitii mei, nu era altceva decat mediul in care traiau oamenii fericiti, de dinainte de cadere, bucurandu-se de prietenia celorlalte vietuitoare, asa cum si acestea se bucurau de prietenia lor intreolalta. Raiul era un imperiu al pacii universale, care nu cunostea rivalitatea, dusmania, ura, crima, tendinta unei specii de a o desfiinta pe cealalta sau imboldul unui animal de a devora pe un altul din aceeasi specie. Sa nu uitam ca primul omor din lume a fost savarsit nu de un animal, ci de un om; cunoastem cum Cain, fiul lui Adam, l-a ucis pe fratele sau Abel. Salbaticiunile n'au facut decat sa-l imite, dar nu din invidie, ci din trebuinta.
Ei bine, praznicul liturgic al Nasterii Domnului ne sugereaza si restaurarea paradisului primordial. Una din paremiile vecerniei citeaza un fragment din cartea profetului Isaia, care prefigureaza pacea universala prin venirea lui Mesia, o pace in care carnivorele nu-si vor mai devora "dusmanii naturali", cum se spune astazi, ci toate vor redeveni ierbivore, asa cum fusesera candva. (De altfel, chiar omul paradisiac era menit sa se hraneasca numai din produsele vegetale ale pamantului). Citez din Isaia: /Atunci/ "lupul va paste impreuna cu mielul, iar leopardul se va odihni impreuna cu iedul; vitelul si leul si taurul impreuna vor paste si un copilas ii va pazi; boul si ursul impreuna vor paste si puii lor vor fi laolalta, iar leul intocmai ca boul se va hrani cu paie; un copilas isi va pune mana pe culcusul aspidelor si pe cuibul puilor de aspida, iar ele nu-i vor face rau si nici nu vor putea sa nimiceasca pe cineva in muntele Meu cel sfant, fiindca totul s'a umplut de cunoasterea Domnului, asa cum apa cea multa acopera marile".
Sa retinem, dragii mei, si faptul ca la vremea ideala, cand omenirea se va renaste in raiul pierdut, totul se va umple de cunoasterea Domnului. Intr'adevar, Adam si Eva il cunosteau pe Creatorul lor prin insusi actul creatiei si, nemuritori cum erau, comunicau cu El fata catre fata. Asa va fi si in raiul recastigat, unde oamenii vor redeveni nemuritori. Ne-o spune insusi Domnul Iisus in rugaciunea Sa catre Tatal: "Iar viata vesnica aceasta este, /ca ei/ sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis".
Bucuria mantuirii nu e partiala, fragmentara, facuta din bucati, ci integrala, totala, desavarsita. Iata ce ne spune una din cantarile utreniei de la Nasterea Domnului: "Vazand Ziditorul ca piere omul pe care El, cu mainile Lui, il zidise, S'a pogorat aplecand cerurile si, intrupandu-Se din dumnezeiasca Fecioara, cu adevarat si pe de-a'ntregul il zideste din nou".
Iubitii mei fii sufletesti,
Iata, v'am poftit la un ospat duhovnicesc. Vedeti cate bunatati ne ofera Dumnezeu prin sfintii si imnografii care au alcatuit cantarile bisericesti? Ati vazut cum ni se deschid ochii mintii si cum ni se lumineaza intelegerea unor lucruri pe care nici nu le-am banuit? Credeti oare ca sunt ele mai putin pretioase decat bucatele care ne indestuleaza masa praznicului? Mai mult, pe acelea le-am agonisit, cum spuneam, cu multa cheltuiala si alergatura, in timp ce acestea ni se ofera pe de-a gata. Nu ni se cere decat o mica jertfa de timp, atat cat sa venim in biserica nu doar la Liturghie, dar si la vecernia din ajun si la utrenia de dimineata. Repet, este esential ca fiecare credincios sa cunoasca slujbele liturgice si sa le inteleaga. Acesta este motivul pentru care preotii din Mitropolia noastra au fost indatorati ca in toate Duminicile din acest post al Craciunului sa inlocuiasca obisnuitele predici cu talcuirea Sfintei Liturghii pe intelesul tuturor. Iar roadele au inceput sa se vada.
Va vorbeam la inceput despre sentimentul de bun simt al recunostintei. El nu lipseste din Sfanta Liturghie, deoarece in centrul acesteia se afla euharistia, adica multumirea noastra pentru toate darurile lui Dumnezeu. Darul Sau cel mai pretios a fost acela de a-L trimite pe Fiul Sau pe pamant pentru ca, de dragul nostru si al mantuirii noastre, sa Se intrupeze, sa Se nasca, sa invete, sa sufere, sa moara si sa invieze. Dar, de vreme ce Fiul a acceptat ca de buna voie sa faca toate acestea, inseamna ca si El ni S'a daruit pe Sine, laolalta cu harul Sau mantuitor. Or, cand primesti un dar, spui "multumesc". Cand darul este insusi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce impreuna cu Tatal a facut lumea cu toate ale ei, atunci toate creaturile ii aduc cantare de recunostinta. Iata cum ne-a lasat-o, din vechimea Bizantului, imnograful Anatolie in vecernia Nasterii, cantare de o neasemuita frumusete, cu care imi inchei cuvantul: "Hristoase, oare ce-Ti vom aduce Tie pentru aceea ca de dragul nostru Te-ai aratat ca un om pe pamant? Fiecare din fapturile zidite de Tine iti aduce multumire: ingerii, cantarea; cerurile, steaua; magii, darurile; pastorii, minunea; pamantul, pestera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce esti mai inainte de veci, miluieste-ne pe noi!" Amin.

---

Despre autor: