Reproducerea elitelor a fost intotdeauna secretul continuitatii sociale. E imposibil sa rezistam laolalta daca baza nu e proiectata de virfuri.

In societatile traditionale, elita sosea din trecut, se instala venerabil in prezent si isi asigura viitorul prin transmiterea initiatica a cunostintelor esentiale pentru prezervarea comunitatii. Modernitatea a deturnat acest cod ancestral. Ea s-a impus prin complotul unor grupuri organizate si agresive, singurele capabile sa modifice, din mers, alchimia elitismului „clasic". De la iacobini la bolsevici, epoca revolutiilor este, de aceea, timpul elitelor autodesemnate. Timpul vointei de putere cu armele gherilei si ale imposturii.

In modernitate, traditia premoderna si-a pierdut legitimitatea fondatoare. O data cu postmodernitatea, traditia modernitatii incepe sa fie, la rindul ei, chestionata. Criticii paradigmei iluministe au dreptate sa-i denunte antropocentrismul. Ei nu par sa inteleaga, pe de alta parte, ca noua elita postmoderna e amenintata din fasa, pentru ca preia tehnicile insurectionale rafinate in epoca pe care-si propune sa o depaseasca. Uzatele clisee umaniste - care situeaza omul in centrul unui univers fara cauza si finalitate - se intorc astfel, din nou, impotriva celor ce recurg la ele pentru a-l mentine pe Dumnezeu in afara istoriei.

Pe durata tranzitiei postcomuniste, tema elitelor si-a pastrat intensitatea obsesiva, fara sa-si contureze solutiile. Am vazut ca elita partidului unic s-a pliat, cu o perversa plasticitate, pe noul context intern. A mimat deschiderea pluralista si agenda euroatlantica numai pentru ca planurile sale de restauratie au esuat sub impactul presiunilor externe. Intrucit nimic nu i s-a opus eficient, nomenclatura a reusit, de asemenea, sa monopolizeze criteriile de reproducere elitara. Asa se face ca exponentii esalonului secund (care si-au „tras" televiziuni) ne-au inculcat tiptil convingerea ca popularitatea mediatica echivaleaza cu suma competentei.

E ceea ce rezulta din gigantica frauda sociologica intitulata „Zece pentru Romania". Nu contest valoarea multora dintre cei nominalizati. Contest insa metoda. Pe scena Ateneului nu se premiaza CV-uri, fapte de creatie sau virtuti exemplare, ci ore de emisie. Nu omagiem cele mai consistente figuri, ci prezentele supralicitate pe sticla, pina la defetismul satietatii. Caci resemnarea pare sa fie deopotriva scopul - si efectul - pe care confuzia dintre popularitate si competenta le genereaza. Fireste ca nu doar la noi. Era televiziunii a comis pagube similare si in Occidentul postbelic. Programele au coborit tot mai jos pe scara vulgaritatii, astfel incit „etica" divertismentului sa mascheze cit mai strident progresul mediocritatii.

Insasi practica de a face ierarhii pe temeiul votului spontan trebuie amendata. „Publicul" e condamnat sa re-cunoasca doar figurile pe care le vede zilnic pe ecran. Aici e de plins Romania lui „ca si cum", analizata de Traian Ungureanu in ultima sa carte. O tara unde „rolurile" tin loc de actiune efectiva, tot asa cum trusturile de presa se substituie realitatii imediate. O scena dominata de umpluturi functionale si de masti zimbarete. Cutare a aparat suficient de multi „baroni" pentru a straluci in olimpul avocatilor... Cutare imbraca toga „politicianului tinar" (10 partide, 10 bucati). Dar cind si unde s-a desfasurat competitia din spatele acestor promovari auto-referentiale? Cum sa-l salutam pe „junior optimus" daca partidul sau gerontocrat il pune sub reflectoare doar pentru a „proba" - in eprubeta - generozitatea schimbarii de generatie?

Eu, unul, nu vreau sa inghit sosul de acest gen ca pe un elixir pe care-l mai si platesc (pierzind timp, bani si buna dispozitie la care oricine are dreptul). Imi displace trecerea obligatorie de la „astia sint" la... „asta e" ! Cred, dimpotriva, ca elitele autentice se vor construi in afara platourilor tv. Si prin alte mijloace decit acelea furnizate de mafaldele societatii-spectacol. Elitele rezulta dintr-un sistem de educatie focalizat pe excelenta si performanta certificabila. Din conectarea lucida la mostenirea Romaniei precomuniste si la ce exista mai bun in lumea contemporana. Din legiferarea unui cadru competitional, organizat in respectul exceptiei si al solidaritatii de merit. Sau din formarea unei culturi a standardelor verificate independent. Nu ne sint necesari zece oameni in fiecare domeniu, ci mii de oameni liberi, recunoscuti pe diplome, mai mult decit pe strada. Dincolo de drama emigratiei, de statuta clasa politica si de listele patronilor media, acesti oameni exista, lucreaza eminent si acumuleaza experienta, chiar daca nimeni nu le confera vizibilitatea catodica a „salvatorilor" de serviciu. Ignorarea lor e pretul viciului de a diviniza telecomanda. Un pret prea mare pentru instalatia noastra secatuita.