Faima planetara a Dragusului, satul cu care Dimitrie Gusti a construit sociologia, se mai tine intr-un fir de ata. Ata din cojocelele lui Dumitru Sofonea, cu care s-au falit Tudor Arghezi, Indira Gandhi sau George Bush.

Dragusul s-a aparat de invazia civilizatiei pitindu-se sub poalele minerale ale muntilor Fagaras si intinzind catre lume doar un drum dusmanos, numai gropi, in care si bivolii isi rup picioarele. Nici nu apare pe hartile rutiere. Nu apare nici pe pagina web a Consiliului Judetean Brasov. Totusi, nici un sociolog din lume nu capata diploma, chinez sau ce-ar fi, daca in lucrarea lui nu pomeneste de satul Dragus sau de Dimitrie Gusti.

Satul din muzee

Nu mai departe de 20 de ani inapoi, Dragus era un muzeu etnografic in sine, unul viu. Oamenii pareau incremeniti intr-un timp apus, din care nu i-a clintit nici vintul colectivizarii, nici galagia bolnavicioasa a industriei. Astazi, icoana acelui Dragus idilic e patata pe ici, pe colo, dar inca mai rasufla sfintenie si pace.

„Totusi, spune primarul Vasile Pop, directia viitoare se vede de pe acum. Sintem obligati si noi sa ne modernizam. Si inevitabil vom pierde cite ceva - iata, nici casa memoriala a lui Ion Codru-Dragusanu nu mai exista".

Sub invazia necrutatoare a modernitatii, Dragusul s-a retras in muzee. In muzee mari, ca Astra, din Sibiu, sau Muzeul Satului, din Bucuresti, dar si in muzee judetene, unde lucrarile mesterilor din Dragus dau marturie despre o frumusete aspra, minerala, pe care nu peste multa vreme nu o vom mai putea vedea neprihanita, asa cum a lasat-o Dumnezeu pe o fisie de pamint intinsa sub zidurile de granit ostil al Fagarasilor.

Misterul cutiei cu pitici

Spiritul rezistent al satului se intruchipeaza in indaratnicia cu care mos Dumitru Sofonea continua sa isi coasa, in epoca plasticului, cojocelele inflorate, cu tot mai putina cautare. Insa pina si el, indaratnicul, s-a lasat ispitit de confortul unei case mari, in care combina muzicala sta, intr-un contrast socant, alaturi de o papusa din lemn, veche cit satul, imbracata in straie fagarasene – lucrul cel mai migalos pe care mina omului il poate face.

Barbatul intinde pe masa, cu mindrie, ustensilele cu truda carora a carat pina in zilele noastre arta straveche a inflorarii pieilor de miel: acele de cusut - unele mici si fine, ca de albina, altele mari, cu urechile roase de cita ata au tras dupa ele -, degetarul, foarfecele, piatra cu muchie taioasa pentru razuit pielicelele, bobinele de ata de toate culorile. Toate incap intr-o cutiuta de tabla pictata naiv cu flori si pitici bucalati. „Toate sculele astea, fara una sau doua, le am de la tatal meu, care le are de la tatal lui, si au ajuns la mine ca sa fac si eu cojoace si cheptare. Vezi, s-au tocit cit s-a lucrat cu ele. Cind lucru, simt ceva... nu stiu cum... simt mina tatii, a bunicului, simt ca ei au vrut ca eu sa fac cojoace. Dar eu nu am cui sa le dau mai departe...", ofteaza batrinul apasindu-si inima cu mina. Acolo, la inima, sub cojocelul vechi de 30 de ani pe care il poarta prin casa, are un by-pass. „Un cesulet", zice el.

Toti cei cinci copii ai lui au facut facultati si s-au imprastiat care pe la Brasov, care pe la Cluj, lucrind la fel de migalos cu bisturiul sau cu maruntaiele sofisticate ale calculatoarelor. Nici unul n-a fost atras de misterioasa cutie cu pitici grasi.

Cojocelul cu mesaje

Un cojocel iesit din miinile lui Dumitru Sofonea si ale dadei Valeria, nevasta-sa, nu e doar o haina cu folos pe frig sau la sarbatori. Vederea slabita a batrinului inca mai distinge intelesuri subtile in zecile de culori ale atei cu care coase. Un cojocel pentru o fata mare nu e la fel cu unul pentru un fecior, sau cu unul pentru un batrin, desi la prima vedere nimeni n-ar spune ca nu sint identice. Diferenta o fac nuantele. „Un verde mai palid, de otava, e pentru copii. Verdele asta puternic – si batrinul isi indeasa sub ochelari o bobina verde – e pentru feciori. Si verdele stins, brumat, e pentru batrini ca mine". Miile de flori de pe cojocele spun cite ceva despre om, despre munte, despre virste, despre caractere, despre bucurii si necazuri, despre ape, despre animale, despre urgii sau sarbatori. Desenul din cusatura povesteste ceva. In puzderia de flori rosii strabatute de nervuri negre, fine, sint ascunse si data cind a fost facut cojocelul si numele mesterului. Batrinul scoate din sifonier la intimplare un cheptaras dintr-un teanc, se uita la el si traduce in vorbe povestea pe care haina i-o spune fara grai: „Pe asta l-am cusut ... se uita mai de aproape... in 1982. Pentru un domn cu etate cam de 50, de prin partile de cimpie... Un domn cu stiinta multa. Cu inima suparata ca i-a murit femeia. Era credincios in Dumnezeu. Avea avere si copii, dar si multe griji. Da, acum mi-l aduc aminte pe domnul acela. A platit, dar n-a mai venit sa ia cheptarasul". Apoi, cu gesturi solemne, sacerdotale, batrinul impatureste vesmintul si-l pune la loc in sifonierul plin de povesti.

Haine pentru caldura sufletului

Pe perete, linga o icoana pe sticla, zeci de poze invechite spun alte povesti, in imagini. Dumitru Sofonea, copil, alaturi de tatal sau, imbracati amindoi cu cojoace. Poza din anul in care tatal sau a cusut un cojocel pentru imberbul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia. Mai tirziu, cind el insusi a ajuns un mester vestit, Dumitru Sofonea a imbracat si el oameni mari. Cu Arghezi, care ii admira maiestria primitiva, s-a imprietenit, l-a vizitat acasa, in Bucuresti, si l-a primit si el in Dragus. A cusut si pentru Indira Gandhi, pentru ambasadori de toate natiile, pentru Georghe Bush, pentru savanti, chiar si pentru Elena Ceausescu, si fiecaruia a incercat sa-i spuna ceva, in felul lui. Si Dragusul mai vorbeste, prin cojocelele iesite din miinile mesterului, in case si muzee de pe toate continentele, in carti de etnografie, in scrisori, in fotografii, in ochii turistilor, tot mai putini, care vin sa-i admire capodoperele. Le admira, dar nu le si cumpara. „La un cojocel cos si eu si femeia chiar si o luna de zile, spune batrinul. Ne dor ochii si salele si ne ustura degetele. Ni s-a luat pielea de pe miini de la razuit pielicelele cu piatra. Cele mai scumpe le dam cu zece milioane, dar rar asa ocazii. Nu mai e de mult o afacere. Si daca nu mai este o afacere si lumea din ziua de azi poarta blugi si fisuri, cojocelele astea or disparea si neamul nostru din Dragus o fi ca niste oameni pe care ii iei la gramada dintr-o gara".

Speranta batrinului este ca, daca vom intra in UE, europenilor le va placea lucrarea lui fara seaman si ii vor cauta cojocelele. „Ca nu-s numai de purtat. Tin cald si la trup, dar si la suflet".

In Dragus s-a nascut monografia sociologica Dan Lungu (foto), doctor in sociologie si conferentiar la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iasi, zice: „Dimitrie Gusti a inventat monografia sociologica. Filmul lui din 1937, din Dragus, cu acei tarani asteptindu-si bivolitele la porti, e primul film folosit in sociologie ca instrument de cercetare. Din 1929 pina in 1938, Gusti a studiat Dragusul. Intii cu citiva studenti - trei sau patru, apoi cu alti entuziasti. In ’38 ajunsese la o echipa de aproape o suta de oameni – studenti, pictori, scriitori, ziaristi, sociologi, juristi, istorici. Dragusul de azi nu mai e acel Dragus din carti". Tot din Dragus, aminteste profesorul Lungu, a iesit si Ion Codru-Dragusanu. Cartea lui, „Peregrinul transilvan", citita azi mai mult de sociologi, e cea mai convingatoare pledoarie pentru europenizare, chiar dupa mai bine de 150 de ani de la aparitie, si poate din aceasta perspectiva va putea fi recuperat scriitorul. Despre Ion Codru-Dragusanu, Serban Cioculescu scria ca e „cel mai subtire intelectual al epocii lui, un european cu inima alaturi de poporul sau".