As fi vrut sa scriu despre Raportul Tismaneanu, despre discursul dlui Basescu sau, mai „filosofic", despre felul in care cetatea primeste adevaruri, ea insasi transformindu-le din adevaruri simple in adevaruri dureroase. Dar, dupa cele petrecute luni in Parlament, cred ca o evidenta urgenta impune alt subiect.

In istorie, povestea caderii democratiilor este mereu aceeasi: o minoritate statistic nesemnificativa, bine organizata si determinata, trece cu violenta limita dezbaterii democratice si, de acolo, zdrobeste decenta democratiei. Sustinatorii democratiei sint paralizati de furia minoritatii, de rapiditatea si de eficienta naprasnica a loviturilor ei. Pentru un timp, de regula destul de scurt, majoritatea inerta inca se mai gindeste ca asista doar la un puseu de obraznicie, la o iesire care va fi amendata de structurile vigilente ale democratiei. E un gind fals, soporific, las, care precede resemnarea de dupa victoria deplina a bestiilor. Asa cum arhitectii nazisti ai „solutiei finale" mizau pe faptul ca existenta unei retele de lagare in care sint gazati si arsi milioane de oameni este de necrezut in interiorul democratiilor (caci e dincolo de limita imaginatiei acestora), la fel Vadim Tudor a mizat pe faptul ca agitatia sa psihopatologica de luni va stupefia decenta si ca nimeni nu i se va opune in vreun fel. A avut dreptate. Pe teritoriul comportamentelor neacoperite de imaginatia normativa a democratiei isi fac monstrii baza de atac. Cind construiesti un sistem parlamentar, o Constitutie sau un Regulament de functionare a Parlamentului, nu iti poti inchipui ca un vicepresedinte al Senatului, acoperit de simpatia presedintelui Senatului, ar putea sa ameninte oameni in gura mare, sa strige abject spre presedintele tarii, sa urle ca un nebun, sa fluiere asurzitor, sa jigneasca impardonabil in plina sedinta solemna. Luni, Vadim a invins democratia, ne-a calcat pe toti in picioare, ne-a terfelit, ne-a scuipat, ne-a batjocorit. Tonele de laturi pe care le-a revarsat Vadim peste noi au coplesit totul. Daca nu intervenim cumva, o va face iarasi, si iarasi, si iarasi, pina cind vom ajunge cu totii cirpele lui.

Dar cum de Vadim Tudor este posibil la 17 ani dupa decembrie 1989, in anul intrarii Romaniei in UE? Exista multe raspunsuri. Unul e ca e inevitabil. E fatal. In orice democratie exista un Vadim. Altul, ca e semnul unei tranzitii in parte esuate. O mare masa de frustrati, de oameni umiliti de un postcomunism injust, plin de minciuna si de jaf, care a produs o clasa politica lamentabila, au gasit in Vadim reprezentantul disperarii si debusolarii lor. Altul, ca exista mereu nostalgici resentimentari. Poate ca toate aceste raspunsuri sint adevarate. Dar intrebarea mea nu se refera la acest tip de cauze, ci se refera la incapacitatea sistemului democratic de a se proteja in fata barbariei antidemocratice. Cind spun „cum de e posibil Vadim?", spun „cum de e posibil ca faptele comise de Vadim luni, in plin Parlament, sa nu atraga nici o reactie din partea autoritatii?". Gresim daca explicam fenomenul antidemocratic Vadim Tudor prin faptul ca vor exista mereu 10-12% dintre noi care il vor vota. Nu cu acesti oameni, a caror inadecvare de care ar fi trebuit sa avem grija este speculata electoral de Vadim Tudor, avem de luptat, ci cu Vadim Tudor insusi. Si cine sa lupte cu el? Invadind loja invitatilor pe care ii uraste, Vadim Tudor i-a insultat si i-a amenintat pe oamenii de acolo ca ii arunca de la balcon. „Faceti ceva!", striga Horia Patapievici parlamentarilor. In sala, acea masa amorfa de anonimi leneviti, flasci precum democratia ingalbenita in vocea dlui Vacaroiu, comentau intre ei, rinjind: „Sa-i arunce ca ii prindem noi. Altceva ce sa facem?". Sinistru.

Pe tot parcursul zilei de luni, prada unui delir care poate fi explicat numai din interiorul psihiatriei, Vadim Tudor ne-a calcat pe toti in picioare. Dupa nebunia din Parlament, a continuat sa improaste cu saliva-i sulfuroasa ecranele noastre, din gura-i strimba si intunecoasa au continuat sa iasa orori. In numele democratiei, omul a fost lasat sa vorbeasca. Dar aproape nimeni nu mai putea vorbi cu el. Urlind nesfirsit, Vadim Tudor a continuat, spasmodic, sa faca spume la gura purtat de o energie inepuizabila, in care babele vad Diavolul, iar psihiatrii vad forta infatigabila a schizofreniei paranoide. Tratamentul adecvat omului Vadim Tudor e simplu - e de natura medicamentoasa. Iar vorbelor lui trebuie sa li se raspunda tot cu vorbe. Cind tipa la tine, tipi la el. Daca te face „limbric nenorocit", il faci „porc imputit", daca te face „vierme", il faci „rima obeza cu rit murdar", daca te ameninta ca te arunca de la balcon, il avertizezi ca, daca te atinge, ii pui mina-n git, il dai cu capul de toti peretii si ca, de la balcon, el e primul care zboara, daca tot e sa zboare cineva.

Dar problema cea mai grava este ca sint multi, foarte multi cei care simt un fel de satisfactie interioara cind vad acest descreierat vomind in public. Vinovatia e generala, caci atunci cind Vadim Tudor vomeaza spre dl Basescu, pesedeii zimbesc satisfacuti si cind vomeaza spre dl Iliescu, portocaliii isi tuguie buzele intr-o tacere hedonica. Zimbetul ingaduitor al politicienilor, dimpreuna cu zimbetul milioanelor care il urmaresc la televizor si care cred ca fenomenul Vadim e de domeniul hazului, l-a propulsat pe acest om intr-una dintre cele mai inalte demnitati in stat. Un stat democratic pe care il dispretuieste profund. Avem de facut, concret, doua lucruri. Primul, sa examinam faptele lui, sa vedem daca ele sint compatibile cu statutul de senator. Daca nu sint, trebuie sanctionat ca atare. Daca sint, avem o problema cu statutul de senator. Al doilea lucru care trebuie sa se intimple urgent este alegerea unui nou presedinte al Senatului. Daca PSD chiar crede in democratie, trebuie sa arate acum acest lucru, schimbindu-l pe dl Vacaroiu care, poate din cauza oboselii ocuparii aceleiasi functii de atitia ani, a administrat nepotrivit „situatia Vadim". Dar inainte de orice, noi toti, politicieni si oameni simpli, trebuie sa ne suprimam zimbetul cind vine vorba despre Vadim.