Pe vremea cind se intimpla Piata Universitatii, varul meu Ionut, care nu avea mai mult de 5-6 ani si era si un pic peltic, se dadea in leagan. Spre amuzamentul intregii familii, fiecare coborire si urcare a scrinciobului era insotita de cite o scandare: „Sus Liliescu, jos Liliescu", dupa cum auzise la televizor. Copil fiind, atentia acordata verisorului meu imi provoca o invidie fireasca si o dorinta nebuna sa-l fac pe acest Liliescu sa dispara. Fara el, Ionut n-ar mai fi fost la fel de interesant, iar eu as fi redevenit preferatul tuturor. Citind ieri stenograma sedintei UTC in care Ion Iliescu ii condamna pe niste studenti care au indraznit sa mearga cu colindul in 1968, am simtit din nou ca daca l-as avea pe acest Liliescu in fata, l-as disparea fara nici un regret si fara vinovatia ca as fi comis vreo crima. De data aceasta nu pentru ca vreau eu sa fiu in centrul atentiei, ci din motivul simplu ca este un individ care ar fi meritat cu prisosinta sa nu existe. Iar sentimentul ca apartii unui popor stupid, care l-a trimis de trei ori pe Iliescu la Cotroceni, s-ar sterge si el. La fel ca si amintirea confruntarii dintre ideile intelectualilor si bitele minerilor, transformarea proprietatii intr-un moft sau condamnarea unui colind nevinovat, aceste „fleacuri" care adunate dau egal Ion Iliescu.