Radu Cosasu, un scriitor admirabil, un jurnalist care a inventat genuri publicistice, un om de pus pe paine.
Mircea Mihaies, un scriitor de mana intai, un jurnalist cultural care isi influenteaza decisiv epoca, un om cat o institutie.
Au ajuns sa se judece in fata unui Consiliu de Onoare. Acela al Uniunii Scriitorilor din Romania.
N-ar fi trebuit sa ajunga acolo. Pentru ca se vor expune unui public (presa, in primul rand) care nu are suficient discernamant in chestiunea aflata in disputa.
Mircea Mihaies a sustinut public ca un anume fapt de presa din anii '50 ar fi fost real si ca ar fi pavat drumul cuiva spre puscarie. Faptul acela s-a dovedit nereal. Apoi, Mircea Mihaies a sustinut ca faptul acela ar fi fost plauzibil. Victima de azi a "faptului" cu pricina: Radu Cosasu. Victima din anii '50: Oana Orlea, o scriitoare aflata acum la Paris.
Nu au prea mare importanta toate detaliile. Important, acum, nu are a fi decat ce ar avea de judecat un Consiliu de Onoare in acest caz. Un fapt? Nu. O plauzibilitate. Cum sa o judeci? In logica plauzibilelor, era la un moment dat mai mult decat plauzibil ca Romania nu va cadea sub ocupatie ideologica sovietica. Ce facem? Judecam toate plauzibilele, inclusiv acelea care puteau face implauzibile faptele de presa comunista in Romania?
Radu Cosasu a cerut arbitrajul acestui Consiliu de onoare. Nu s-ar fi ajuns acolo daca Mircea Mihaies ar fi constatat, rece, ca faptul incriminant este nereal si ca incriminatul, Radu Cosasu, nu are o legatura cu "faptul".
Ne gasim intr-o situatie in care nu avem de judecat un fapt sau altul, dar judecam, totusi, ceva. Ce? Nu cumva chiar istoria? Da, ar fi fost plauzibil ca oricine, in anii '50, sa scrtie un articol in urma caruia un securist sa deschida o ancheta. Cine stie ce putea fi in capul aceluia?!
Este important sa declaram comunismul ca fiind criminal. Dar cum sa gasim vinovatia concreta, penala ori morala, a unui comunist daca nu avem fapte incriminante? Avem, in presa, o dosariada in floare. Dar s-a gandit cineva la cazul in care un turnator din vremea aceea ar iesi la rampa si s-ar marturisi asa: "Dom'le, eu am turnat de buna voie. Credeam in comunism. Nu mi-a spus nimeni ca e criminal. Era legal. Nu era ilegala nici turnatoria. Nu era lege sa o interzica"?
Legea de azi stipuleaza ca nu vor fi deconspirati (atentie: nu condamnati) decat acei turnatori care, prin informatiile livrate Securitatii, fie si prin presa, au dat organelor de anchetare posibilitatea de a limita drepturile si libertatile cetateanului X ori Y. Dar limitarea cu pricina era prevazuta de lege, era legala? Ba bine ca nu. Ce deconspiram pana la urma? Natura criminala a legislatiei comuniste. Din nou si din nou, asadar, judecam istoria si o facem ca reprezentanti ai unui tribunal etic, iar nu ca istorici.
Iata de ce pana si cazul Cosasu - Mihaies a fost rezolvat prin concluziile Raportului Tismaneanu. Iar concluziile cu pricina, asumate ca document oficial al statului roman, apatin unei logici de istoriografie, iar nu unei sentinte de tribunal, fie si el de onoare.
Ne aflam - in absenta unui Nürnberg al comunismului, logica, de altfel, pentru ca razboiul rece nu s-a incheiat cu declaratii de capitulare ale statelor ex-comuniste - intr-un paradox al istoriei recente: avem crima, dar nu si pedeapsa; avem crima, dar nu si criminal. Ca sa identificam criminalul (si pe complicii lui) este necesara o alta cercetare, una de tip penal. Este ceea ce face, la ora de fata, institutul guvernamental condus de Marius Oprea. Acolo vor fi intocmite si dosare de incriminare a unor persoane, in masura in care unele persoane au incalcat penal legislatia comunista. Dar condamnarea acelei legislatii ca fiind ea insasi criminala ramane o sarcina a comunitatii istoricilor, cum a fost si comisia Tismaneanu.