Traim intr-o lume diversa si, de multe ori, avem dificultati in a ne adapta situatiei. Dar asta nu schimba starea lucrurilor, in primul rind a celor publice. Celalalt exista. Si are acelasi drepturi ca si noi.

Faptul ca unii sint inalti si altii scunzi, ca unii sint barbati si altii femei, ca unii cred intr-un Dumnezeu, iar altii in mai multi, ca unii sint agnostici si altii chiar atei nu poate schimba situatia: traim laolalta. Si de aceea statul trebuie sa fie neutru. Adica, urmind etimologia latinescului neuter, nici cu unii, nici cu altii. Doar astfel se poate asigura egalitatea. Caci neutralitatea statului este consecinta directa a egalitatii juridice pe care acesta se angajeaza sa o respecte. Iar Constitutia, modul in care natiunea se manifesta ca putere suverana, pune in miscare principiul laicitatii tocmai pentru a da sens libertatii de constiinta in numele careia constringerile ideologice sau religioase sint excluse.

Egalitatea in fata legii, contrara privilegierii unei credinte sau a ateismului, da libertatii posibilitatea de a se manifesta. Or, neutralitatea confesionala a statului garanteaza conditii egale pentru toti, oricare ar fi diferentele, antrenind in consecinta manifestarea plenara a libertatilor. Pentru a nu afecta exercitiul libertatilor, afilierea confesionala se limiteaza la spatiul privat. Mintuirea nu poate fi transferata, cel putin in cazul statelor pluraliste, dintr-o problema individuala si privata intr-una colectiva si publica. Doar echidistanta confesionala poate da continut impartialitatii si poate crea conditii egale pentru toti. Altfel, doar unii, cei ce apartin confesiunii corecte sau grupului majoritar, sint favorizati.

Desi doar simple exercitii de laicitate, altfel spus de normalitate (laos in greaca veche indicind unitatea comunitatii fara nici o deosebire de afiliere), ridicarea problemei statutului icoanelor in scoli, a obligativitatii de facto a orelor de religie si mai ales a introducerii in recent votata lege a cultelor a prohibitiei in privinta „ofensei publice aduse simbolurilor religioase" au primit raspunsuri de o violenta de rau augur. Vizind, in fond, atit de importanta relatie a statului cu bisericile, subiectul merita o dezbatere de principii. Caci nu religia, si cu atit mai putin libertatea religioasa, erau aduse in discutie, ci asigurarea egalitatii cetatenilor in spatiul public. Iar scoala era un bun exemplu cita vreme ea tine de spatiul public si este menita sa remedieze, prin educatie, inegalitatile de tot felul (sociale, economice, culturale, confesionale). Au proliferat in schimb atacurile la persoana, comentariile tendentioase si invectivele.

Adoptind o lege a cultelor restrictiva, refuzind dezbaterea, cedind presiunilor si stereotipurilor, partidele romanesti, afiliate doar formal familiilor politice europene, si-au tradat, o data in plus, doctrinele de imprumut. Frica, duplicitatea si fariseismul au prevalat in fata responsabilitatii politice si morale fata de modelul democratic. Pluralismul de fatada, consimtamintul ipocrit fata de drepturile omului s-au dezvaluit in plenitudinea lor. Oportuniste, iar nu ideologice, impamintenite, iar nu europenizate, partidele romanesti s-au regasit unite in consensul cvasiunanim in privinta limitarii libertatii de constiinta. Liberalii si socialistii au trecut sub tacere principiul laicitatii pe care se fondeaza doctrinele lor. Teroarea sondajelor de opinie a inhibat orice tentativa de discurs critic. Aconfesionalismul fundamental al crestin-democratiei s-a prabusit, la rindul sau, facind loc confuziei. Toata discutia despre libertatea religioasa paleste insa in fata evidentei; in raport cu Romania comunista, lista cultelor recepte s-a imbogatit doar cu unul singur - greco-catolicismul. Si aceasta ca un fel de restitutie istorica, oricum partiala, facuta celei mai persecutate biserici de totalitarismul comunist. Despre ce progres al libertatii de religie poate fi vorba cind cultele recunoscute trec de la 17 la 18. In cei 17 ani de postcomunism, progresul libertatii religioase a fost el putin modest.

Nascuta ca forma de rezistenta si totodata partener al statului, autentica substanta de contrast cu functie de protejare a diversitatii, societatea civila este prin natura ei laica. Nu intimplator din aceasta arie s-au si manifestat timidele incercari de relansare a dezbaterii privind neutralitatea confesionala a statului. Si cum etica datoriei s-a prabusit, iar vechea ordine morala nu mai functioneaza, discursul centrat pe drepturi incerca sa protejeze diversitatea de tentatiile uniformizatoare. Oricite legi restrictive, contrare spiritului eticii drepturilor, se vor adopta, tendinta spre egalitate si diversitatea constitutiva a societatii nu vor putea fi inhibate. Dar drumul spre libertate va fi mai lung.