Romanii nu traiesc in realitatea cea reala, zice Traian Ungureanu in "Despre Securitate", Humanitas, 2006. Ei produc o cultura sociala fantasmatica, iar societatea lor nu devine sociala tocmai din pricina acestor fantasme. Boicoteaza istoria? Nu. O imita. Traiesc ca si cum istoria lor ar fi reala. Dar e un surogat. Un simulacru. O imitatie. Au institutii de imitatie democratica, dar ele sunt populate de duhul patrimonial al acelei traditii orientale care face ca patronul sa fie legea, iar patrimoniul lui sa se intinda si peste cele neinsufletite, si peste cele insufletite. Romanul nu are autonomie civica. El face parte dintr-un patrimoniu patronat de o persoana: Regele, Ceausescu, seful partidului, seful clanului...
Teorema sociologica de mai sus nu e noua. Maiorescu a diagnosticat-o la vremea lui. Mai apoi, Lovinescu a presupus ca tot raul e spre bine: pana la urma formele imitate nu raman sa fie bantuite de un duh strain lor, ci isi produc un continut cat de cat adecvat. Altfel spus, tot imitand proceduri si institutii democratice, liberale, romanii vor deveni democrati liberali.
Traian Ungureanu vine insa cu aceasta noutate intr-adevar radicala: nu, iata ca romanii nu pot deveni democrati liberali. Pseudodemocrati, da. Pseudoliberali, da. Dar nu cu adevarat ceva care sa nu fie fals si fantasmand ca e adevarat.
Democrati? Nu, pentru ca, iata, nu-si duc obsesiile pana la solutionarea lor prin Justitie. Liberali? Nu, pentru ca, iata, isi oligarhizeaza patrimoniile. Anticomunisti? Nu, pentru ca au o cultura sociala de traditie mai degraba anti-patrimoniala. Fac parte din patrimoniul cuiva, nu-si dau seama de asta, si urasc tot ce e proprietatea altcuiva. Aia e furt. Asta din care fac parte si eu, asta nu e. Dar ailalta e. Pentru ca toti fura, nu-i asa?
Ce e cu romanii, oare? Sa fie chiar asa cum spune Traian Ungureanu: tot raul spre si mai rau? Ceva pare a-i confirma viziunea: dupa trei generatii de viata politica modernizata, prin anii '30 ai secolului trecut, Mircea Eliade si congenerii sai devenisera anti-liberali si anti-democrati cu totii. Care nu erau legionari, urmau sa fie comunisti.
Sa fie, asadar, in miezul acestei probleme, alta pe care o ocultam fantasmatic, una pe care nici nu indraznim sa o gandim. Traian Ungureanu o gandeste liber, curajos, dar nu o trece in starea ei de diagnostic. El constata ca societatile ne-ortodoxe au avut anticorpi mai buni in rezistenta lor la comunism. Cele ortodoxe au capotat mai usor in bataia acestui virus ideologic si s-au deculpabilizat apoi si mai usor: "n-am avut ce face!".
Ei, bine, cine va indrazni sa fie profet in tara lui si sa scrie pe foaia de tratament: "Uitati de ortodoxia voastra!". A fantasmat ceva in acest sens Eminescu. Apoi, Eliade a zis: ne-ar fi mai folositor un crestinism cosmic. Culianu a fost cel mai radical: mai bine ne-ar fi daca am fi catolici. Horia-Roman Patapievici a analizat cu indrazneala deficienta social-istorica a ortodoxiei, iar mai apoi a incurajat ideea ca ar fi posibila o reintemeiere a gandirii economice in valori patristice, datand, asadar, din vremurile in care crestinismul nu fusese inca transformat in imperialism spiritual-politic.
Dar avem, asadar, o problema aici? Ortodoxie ori catolicism? Acesta sa fie numele problemei? Indraznesc sa ma uit mai departe. Iata la ce ma voi uita: la China. Acolo nu exista religie. Confucianismul este o tehnologie societala si o arta a virtutilor de tot felul, iar taoismul nu este nici el o religie, ci o stiinta a mintii si a eliberarii ei din puscariile iluzioniste ale eului. Cum a scapat China de relele imitarii modernitatilor de tot felul, inclusiv cele ale comunismului? A scapat, oare?
Stim ca in China de azi, elitele neoconfucianiste nu au obsesia iesirii anticomuniste din comunism, dar nu au nici obsesii antimoderniste de tip fundamentalist tocmai pentru ca nu stau pe nostalgii (ori boli) de tip religios.
Ce ne invata exemplul Chinei? Ceva simplu. Nu religia e cheia socializarii mai bune ori mai rele. Cheia unei bune socializari, anume aceea care te fereste de relele lipsei de discernamant in situatii limita, este chiar mintea din inima acelei societati. Nu au reactionat francezii la fel de colaborationist in fata nazismului? Vreau sa spun ca prostia romaneasca nu e un bun national. Pare a fi o virtute europeana. Ce sa mai spunem de germani in fata lui Hitler si a dezastrului economic din 1933?!
Si acum, iata o profetie in satul meu natal: nu ne vom vindeca de bolile noastre societale inainte de a ne fi vindecat de bolile pe care le mostenesc mintile noastre (fuga din realitate in fantasmatic, mitologizarea, patrimonialismul). Libertatea nu se invata in doar trei, patru generatii. Ai nevoie de sute de ani si de o elita a invatarii.