Adesea am impresia ca lumea romaneasca se misca spre normalitate mai repede decit mintile noastre, ale romanilor.

Cred cu tarie ca modernizarea Romaniei inseamna, printre altele, si cresterea gradului de onestitate din viata publica. Nu pentru ca ar exista un spectaculos resort etic ce s-a declansat deodata in sufletul romanesc, ci pentru ca modernizarea insasi nu poate curge altminteri. Putem lucra mai eficient unul cu celalalt daca stim de la bun inceput cine e ce, daca ne prezentam sincer unul altuia. Trebuie sa spunem ce credem, care sint convingerile noastre, cum vedem fiecare dintre noi lumea in alcatuirea ei, inclusiv cind facem sau dezbatem politica. Nu e un imperativ abstract, e cu atit mai putin o lozinca, e o necesitate care se impune cu forta colosala a firescului. In politica, mi se pare ca pozitiile partidelor de acum sint cu mult mai sanatoase decit, sa zicem, acum doi ani. Un observator cu ochii curati intelege cu mult mai bine astazi ce vrea fiecare dintre fortele politice de la Romania. Singur, PSD a ramas inca in spatiul nisipos al ipocriziei propagandistice si ultimul lor Congres a dovedit cu prisosinta acest lucru.

Exista, totusi, un reziduu pacatos, venit nu stiu de unde, in mintea noastra: un fel de precipitat milos din care tisnesc stari alarmate ale constiintei, din strafundurile caruia se aud sirene care alerteaza. Exista inca o generala prezumtie de vinovatie, o suspiciune innascuta ca orice se spune este altceva decit ce se gindeste. Va amintiti de politistul Ghita Pristanda, care, executind cu sirguinta ordinul prefectului de a aresta pe opozantul sau politic, ii marturiseste acestuia din urma ca, de fapt, tine cu el si ca „numai Dumnezeu stie ce e in sufletul meu"? Ei bine, exista suspiciunea tuturor ca toti sintem un popor de Pristanda. Daca il lauzi pe presedintele in functie, o faci pentru ca esti slugarnic, ca vrei functii, ca te guduri pe linga portile puterii asteptind o ciozvirta. Daca critici puterea, esti certat cu legea si iti pregatesti terenul sa poti spune ca citatiile care vor veni sint nota de plata pentru opiniunile politice, ca esti platit de „petroliberali", ca ai legaturi oneroase cu partea umbroasa a opozitiei. De fiecare data exista prezumtia ca esti cumparat de cineva, ca ceea ce spui este altceva decit ceea ce crezi, ca urmaresti o cauza care nu e a ta si pentru care te-ai inrolat ca mercenar. Ipoteza ca oamenii chiar exprima ce gindesc este aproape exclusa. Daca spui ceva public, nimeni nu se gindeste la argumentele tale, ci toata lumea va verifica cine te plateste, ce visuri ascunse nutresti sau al cui copil esti pentru a explica de ce spui ceea ce spui. Acest simptom general este semnul ca lucreaza in spiritul romanesc o otrava neiertatoare, care va sfirsi prin a suprima insasi inteligenta, atita cita mai e si acolo unde mai e. Creierii unora sint in asemenea masura deteriorati, incit nu mai pot accepta simplul fapt ca oamenilor le place sau le displace ceva cu adevarat. Desi lumea romaneasca imi pare din ce in ce mai onesta, romanii sint complet incapabili sa primeasca onestitatea. Suna paradoxal, dar nu este paradoxul prima noastra natura?

Exista un fel de sminteala „inteleapta" autohtona, care ne spune ca nimic din ceea ce se vede nu e adevarat, ca exista mereu scopuri ascunse, in general dubioase juridiceste sau imunde moraliceste, ca de-aia sint ascunse. Am vazut recent la televizor un tinar jurnalist, care are un prestigiu solid in breasla, spunind ca e de prea multa vreme in presa ca sa creada in coincidente. Sigur ca nu merg pina acolo sa spun ca nu exista planuri ascunse, campanii discrete, interese concertate, papusari si papusi. Dar sa ajungi sa crezi ca nu exista coincidente, ca orice, absolut orice, e „aranjat", mi se pare o demisie a inteligentei. Eu cred ca oamenii sint liberi si exprima credintele lor. Mai cred si in vorba lui Emerson, cum ca opiniile care se exprima public arata direct caracterul emitentului. Asa, de pilda, sint de-a dreptul entuziasmat de dezbaterea care a cuprins de curind societatea civila romaneasca in legatura cu prezenta icoanelor in scoli. Este pentru prima oara cind societatea civila romaneasca este cu adevarat divizata. Incepind de acum, se trag liniile de demarcatie si, prin asta, oamenii publici isi declina vizibil identitatea profunda, singura dupa care ii putem judeca. Pina acum, societatea civila din Romania s-a consolidat intr-o oarecare unitate. In anii ’90 toti eram anticomunisti, pentru ca nu se putea altfel intr-o perioada in care puterea ramasese la „baietii destepti" din fostul PCR si regimul Iliescu lucra cu si pentru tovarasi. La inceputul noului secol, noi toti eram antipesedisti, pentru ca nu puteai fi altfel in fata coruptiei si a minciunii ridicate la rang de politica de stat. Acum, in vremuri ceva mai normale, incepem sa fim cu adevarat ceea ce sintem - unii progresisti, liberali (in sens american), apologeti ai secularizarii si subiectivitatii postmoderne, altii conservatori, traditionalisti, credinciosi, cautatori de spirit obiectiv (in sens hegelian). Iar intre aceste doua directii intelectuale se va afla imensa majoritate a romanilor - cetateni ai UE, care vor fi in anumite privinte de partea uneia dintre directii si in altele de partea celeilalte, dind corpului social dinamism, vigoare, sanatate si, ceea ce e cel mai important, justa masura. Pina atunci insa, Romania va mai fi inca o scena dominata de oameni bolnavi de suspiciune, convinsi ca traiesc un mare scenariu pe care ei il inteleg si noi nu. Si totusi, am senzatia irepresibila ca decorul in care presteaza cu aer sapiential „marii iluminati", alchimistii de Dimbovita, se schimba, ca lumina se aprinde in sala si ca spectatorii incep sa se priveasca atent unii pe ceilalti, ca incep sa-si vorbeasca intre ei si ca incep sa vada lumea din jur altfel decit li se spune de pe scena. Actorii zeitei Suspiciune joaca epuizati aceeasi piesa pe care o stiu, iar oamenii incep sa traiasca viata liberi si sa vada si sa inteleaga singuri. Ei se vor stinge, consumati de propriul rol, iar noi ne vom trai vietile, consumati de lumea reala, in care coincidentele si strategiile fac, dimpreuna, istoria.