Nu-mi plac idolii. Am scris despre asta pina mi-a cazut mina. Nu-mi plac cei care se lasa excesiv adulati si care cauta adorarea in continuare, fie ca sint ei filosofi de salon, fie ca sint crucisatori de presa. Mi se pare ca idolul nu trebuie sa te isterizeze, sa vina - precum C. T. Popescu, Liiceanu sau Plesu - cu versiuni care mai de care mai apocaliptice despre lumea cotidiana. Mizantropia si depresiile comerciale nu se poarta numai printre intelectuali. Orice om modern cit de cit inteligent are astazi o mie de versiuni ale propriei depresii.

Prefer megastarurile. Idolii sint o forma invechita de admiratie. Idolii iti pretind liniste, obedienta si iti propun umilinta. Se irita imediat daca ii contesti. Megastarurile, in schimb, pot fi acceptate cu tot cu greselile lor. Un megastar nu are dreptul sa se supere cind e criticat. Iar cind se supara devine un spectacol pentru ceilalti.

Gindurile despre cit de tonice si fara complicatii sint intilnirile cu megastarurile mi-au venit in timp ce vizionam un film de toata jena intitulat „Vacanta". In distributie: Cameron Diaz, Kate Winslet, Jude Law, Jack Black. Scenariu lalait, unele replici haioase, un final lungit insuportabil, multe-multe momente moarte. In plus, nu stiu daca ati observat, e moda asta noua de a introduce dupa un schimb de replici romantic o gluma, o poanta, pentru ca nu cumva scenaristul sa fie banuit de naivitate sau chiar de prostie. Numai ca asa apare la orizont un cliseu si mai teribil: acela de a vrea sa fii cool. Filmul nu functiona nici macar ca un mini-euforizant de simbata dupa-amiaza. Si totusi se intimpla ceva simplu si frumos, se petrecea intilnirea sincera cu Jude, Kate, Cameron, actori nu foarte dragi, dar extrem de familiari.

Relatia cu megastarul e una incredibila. Te intilnesti cu un vechi prieten, care se poate afla in impas sau pe culmile gloriei. Acesta esta modelul impus de Hollywood - nu prea ai cum sa te identifici cu personajul pentru ca actorul e mai puternic decit fictiunea. De fapt, te revezi periodic cu niste amici. Sint umanizati de celebritatea, pe care abia o pot duce in circa, de propria ignoranta, de multe ori asumata. Si, o fi chestie de marketing sau nu, dar intotdeauna fac o prostie maxima din care isi pot reveni sau nu, printr-un film. Abia astept, de exemplu, sa vad filmul lui Mel Gibson care, dupa o serie de timpenii, vine cu o productie senzationala, spun cei care se pricep.

Culmea e ca poti avea o astfel de relatie si cu scriitorii. Cu aceia care scriu. Nu cu aceia care pretind sa fie respectati pentru ce n-au scris sau pentru ceea ce au scris pe genunchi. Asa ca urmaresc linistit, de multi ani, ce au mai facut teribilii Amis sau Houellebecq, sau cumintii Auster sau Franzen. Cultura pop a scos patosul religios din relatia cu productia artistica. Cu alte cuvinte, e inutil sa te mai dai intelectual doar pentru ca ai consumat carti - e la fel de indecent cu a pretinde respect pentru ca savurezi zimbetul neverosimil al lui Cameron. Ambele se pot face cu inteligenta, cred, sper. Continuu, oricum, sa caut „prieteni" mai multi in zona de productie artistica, indiferent ca e inalt artistica sau popculturala, romaneasca. Nu prea-mi iese, cu atitea papioane si figuri intelo-crispate la televizor, dar ma straduiesc.