"Autobahn" se juca in patru masini aflate "In trafic"; "Let's Food!" (in parteneriat cu Tanga Project) era un "performance" jucat in Gradina Capitol, cu spectatorii intervenind direct in spectacol. "Scena" "Chatroom"-ului, al treilea spectacol al Teatrului Fara Frontiere din cadrul proiectului "Teatru pentru tineri in spatii neconventionale", e un bar-club din centrul vechi al Capitalei si ar fi putut fi, la fel de bine, un internet-café din Bucuresti sau de aiurea.
Spectatorii stau pe scaune sau pernute incomode. Pe geamurile salii, dand in strada Gabroveni, se scurg imagini proiectate: Harry Potter si Britney Spears in scurt-circuit. La o masa se aprinde o lampa: Emily si Eva (pe care Dumnezeul Internetului stie cum le cheama cu adevarat: acestea sunt (doar) numele cu care intra in retea) vorbesc despre pasiunile si dezamagirile lor de adolescente. Lampile se sting, pe "chat" intra Jack si William - alte povesti, alte frustrari: povestile sunt inventate de adulti ca sa ne tina vesnic copii, poate ca JK Rowling ar trebui omorata. Dar de ce sa ucizi cu arma cand e mult mai simplu sa faci pe cineva, pur si simplu, sa se omoare singur?
Jim e un adolescent cu tendinte suicidare: tatal si-a parasit familia, abandonandu-si literalmente fiul, la sase ani, singur in gradina zoologica. Jim cauta un raspuns la dilemele lui existentiale in retea; o gaseste pe Laura, Laura care stie ce inseamna sa vrei sa mori, dar nu-l poate ajuta. Ce poate ea face e sa asculte. Pe un alt "chat" ii gaseste pe Jack, William, Emily si Eva: traiesc in acelasi oras, dar nu vor sa se cunoasca decat pe Internet. Aici, sfaturile sunt la indemana: pentru William si Eva, Jim e ocazia ideala de a se razbuna pe lumea adultilor, inventandu-si o distractie pentru oameni mari; si anume cum sa faci pe cineva sa se sinucida. Aliante se formeaza si se schimba, Laura e chemata sa intervina. Il va convinge ea pe instabilul Jim sa renunte la spectacolul unei sinucideri "In direct", la McDonald's? Finalul, neasteptat, e cumva expediat in montarea Teatrului Fara Frontiere (si, oricum, textul insusi produce un deznodamant gen "deus ex machina"), dar vine relaxant dupa o incredibila acumulare de energie si violenta insinuata in ceea ce parea a fi o forma de "loisir".
Piesa lui Enda Walsh, "despre adolescenti", dar nu neaparat "pentru" ei, are mult de castigat din plasarea sa intr-un spatiu neconventional si includerea publicului in "reteaua" comunicationala a personajelor (contextul virtual, ce-i drept, e dat exclusiv de proiectiile lui Andu Dumitrescu). Situatia e frisonanta (desi nu e prima apropiere de tema violentei virtuale a tinerilor dependenti de computer - dovada piesa lui Bogdan Georgescu, "D.W.", nominalizata la concursul dramAcum2, din pacate niciodata montata), fara sa vrea sa alunece, nici in text, nici in spectacol, in registrul grav. E ceva arta (cu actori tineri care experimenteaza), ceva "entertainment", ceva realitate, urma unui semnal de alarma. Teatru, altundeva decat la teatru.