Consiliul Europei nu se simte prea bine. Nu ca ar cheltui sume astronomice: un buget anual de circa 200 de milioane de euro pare mai curind rezonabil, mai ales daca e asortat, la fiecare final de exercitiu, cu ambitia declarata a „cresterii zero". Adevarata problema a Consiliului e una de teologie politica: a predicat cu succes evanghelia religiei umanitare, numai ca s-a trezit treptat fara obiectul muncii.

Feluritii nostri actori publici fac deseori confuzia dintre Consiliul European si Consiliul Europei. Asemenea suprapuneri - mai mult fonetice decit semantice - sint probabil inerente starii noastre de relativ analfabetism institutional. In prezentul comentariu, mi-am propus citeva reflectii asupra crizei din Consiliul Europei (CE). Pe aceea - periodica - din sinul Consiliului European, o las pentru alta ocazie.

Mai intii, sectiunea omagiala. Forumul european focalizat pe drepturile omului si pe democratie a luat nastere in 1949 si numara astazi 46 de state, cu exceptia Belarusului (elevul repetent) si a Muntenegrului (candidatul in scutece). Ar fi nedrept sa minimalizam rolul CE in armonizarea practicilor juridice si sociale ale membrilor sai. Nu-i putem nega nici contributia la amplasarea Estului postcomunist pe orbita statului de drept. Conform principiului „urma scapa turma", finalul secolului XX a pus in scena perioada de maxima glorie a Consiliului. In acei ani, Vestul repurta victorii succesive pe frontul convertirii fostelor state totalitare la valorile pluralismului. Fapt este ca nu toti membrii CE sint si membri ai Uniunii Europene, insa reciproca e obligatorie. Amintiti-va ca pina si Romania mineriadelor a devenit un partener onorabil abia dupa ce a fost acceptata in hemiciclul de la Strasbourg. Esti in Consiliul Europei? Nu mai poti organiza, la scara unu pe unu, repetitii de razboi civil.

Prin 1997, sefii de stat si de guvern din aria organizatiei au adoptat un plan de actiune menit sa mobilizeze patru directii: democratie si drepturile omului, coeziune sociala, siguranta cetatenilor si diversitatea culturala. Acest mandat a fost adincit cu prilejul summitului de la Varsovia (2005), cind agenda Consiliului a preluat „lupta impotriva terorismului, a crimei organizate si a traficului de fiinte umane". Efectul 11 Septembrie. Tot atunci s-a decis amplificarea cooperarii dintre CE si alte institutii europene sau internationale. Efectul globalizarii.

Aici, sectiunea omagiala se incheie, pentru a face loc abordarilor ceva mai realiste. Consiliul Europei nu se simte prea bine. Nu ca ar cheltui sume astronomice: un buget anual de circa 200 de milioane de euro pare mai curind rezonabil, mai ales daca e asortat, la fiecare final de exercitiu, cu ambitia declarata a „cresterii zero". Adevarata problema a Consiliului e una de teologie politica: a predicat cu succes evanghelia religiei umanitare, numai ca

s-a trezit treptat fara obiectul muncii. Dupa admiterea Rusiei, ofensiva spre Rasarit s-a cam rasuflat. Asa cum aminteam, singurul „client" nevaccinat ramine Belarusul lui Lukasenko, a carui mustruluire sistematica s-a transformat deja intr-un soi de ritual arheologic... Si apoi, cum sa mai propovaduiesti democratia daca Parlamentul European si Comisia de la Bruxelles si-au asumat aceeasi misiune, pe care o indeplinesc mult mai vioi, date fiind puterile legale si executive de care dispun? Mai nou, chiar si ONU a intrat in competitie, dupa ce a instituit, la Geneva, un „Human Rights Council". Iata de ce numerosi observatori se asteapta ca forumul de pe Rhin sa urmeze „exemplul" OSCE, care agonizeaza discret, in elegantul sau sediu de la Viena.

Speranta unei redresari se profileaza in filigranul asa-numitului „memorandum de intelegere" dintre CE si Comisia Europeana, pe care secretarul general (Terry Davis), PM luxemburghez (Jean-Claude Juncker) si presedintele Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (Rene van der Linden) cauta sa-l perfecteze, pentru a oficializa o noua diviziune a sarcinilor intre Bruxelles si Strasbourg. Tema a fost vehiculata pe filiera presedintiei Comitetului Ministrilor (CM), fara ca un compromis intre maximalismul sugestiilor rusesti si minimalismul partizan al Comisiei Europene sa poata surveni. Dupa ce ne-am exercitat mandatul la presedintia CM, noi am depus colacul de salvare in miinile viguroase ale Federatiei Ruse, dar iata ca nici ea n-a reusit sa definitiveze faimosul „MoU" („Memorandum of Understanding"). L-a pasat, in ordine alfabetica, Republicii San Marino...

In pofida aparentelor dificile, Consiliul Europei mai are oxigen pentru cel putin un deceniu. Polul institutional de la Strasbourg va rezista gratie CEDO si APCE, care beneficiaza inca de prestigiul jurisprudentei paneuropene, respectiv de suflul politic necesar pentru ca proiectele curente sa poata fi realizate. Interesant pentru consolidarea democratiei indaratul butaforiei postsovietice poate fi, de asemenea, Congresul Puterilor Locale si Regionale, cu care tara noastra a cooperat util, reusind sa articuleze „Euroregiunea Marii Negre". Pe scurt, sa nu ne grabim cu publicarea necrologului. Odata dobindite, „drepturile omului" au perfidia de a parea „naturale" si „ireversibile", desi nimic nu le garanteaza, pe termen lung. Aceste standarde se cer monitorizate in continuare, chiar daca miza lor s-a banalizat.