Miine veti primi, impreuna cu „Cotidianul", romanul „Sfintu’ Asteapta", de Raymond Queneau, un joc genial de cuvinte si de imagini suprarealiste.

Ne aflam intr-o mica si banala localitate, numita Urbea Natala pentru a o detasa de ceea ce nu poate fi, la Queneau, decit Urbea Straina. Dupa o lunga perioada de vreme frumoasa, incepe sa ploua ani la rind, astfel incit, in cele din urma, locuitorii din Urbea Natala se vad nevoiti sa accepte o metoda curioasa de a aduce inapoi vremea buna, metoda conceputa de Jean, unul dintre compatriotii lor, recent intors din strainatate in compania surorii sale, Hélène. Cine n-a observat nici un element socant in cadrul banal al romanului „Sfintu’ Asteapta" va ramine cu siguranta surprins de textul cartii. In 1941, Queneau publica „Les temps mêlés", roman precedat de „Gueule de Pierre", aparut in 1934. Aceste doua volume nu au mai fost reeditate. De ce? Pentru ca autorul nu a vrut. Si nu a vrut, deoarece le-a combinat intr-un al treilea roman, publicat in 1948, „Sfintu’ Asteapta". Intr-o scurta prefata la aceasta carte, Queneau incearca sa se explice: da o cronologie, constata ca a schimbat numarul de parti si citeva nume, ca si-a acordat o anumita libertate ortografica, dar il lasa pe cititor sa ghiceasca adevaratele motive ale redactarii unui nou roman. Conchide astfel: „«Sfintu’ Asteapta» este asadar o opera aproape integral noua si, de asta data, incheiata". Nu e un text usor de citit, tocmai din cauza experimentelor lingvistice ale lui Queneau, a jocurilor de cuvinte, a variatiilor posibile in grafia cuvintelor: veti citi, cu toata seriozitatea, „egzecutat", „ecsclusiv", „egzistenta", „essprima", dar si cuvinte create de imaginatia lui Queneau, precum „hoineczistenta" sau „alghegzistenta". Daca vi se intimpla sa va ginditi, dintr-o data, la „Finnegans Wake" al lui James Joyce, nu va faceti griji: Queneau se joaca in „Sfintu’ Asteapta" cu tot ce poate sta la indemina scriitorului: cu limba franceza, cu stilul romanesc, cu personajele si, desigur, cu cititorii sai.