Vazut zi de zi la televizor, taranul, sau ce a mai ramas din el dupa comunism, e un fel de fantoma semiurbanizata, un derivat antropologic ramas undeva pe fundul retortei in urma experimentelor colectivizarii fortate si industrializarii obeze la care a fost supus succesiv si care ba l-au gonit la oras, ba l-au adus inapoi dupa ‘90 intr-un mediu rural pe care nu-l mai recunoaste si nu-l mai poate stapini. Uitati-va la el, asa cum apare in interviurile luate la botul calului sau la masa birtului si veti recunoaste in sapca lui „Chicago Bulls", in PET-ul de Cola din care suge vinul sau in geaca de blugi imblanita sintetic toate simptomele disparitiei unui personaj ilustru. Simbata seara, PRO Cinema a difuzat cele doua episoade ale „Morometilor" regizate de Stere Gulea si, pentru mine cel putin, asta a fost ca o gura de vin aspru, bauta direct din damigeana, pe prispa unei case dintr-un vechi sat de cimpie. Maretia acestei ecranizari, dincolo de interpretarea geniala a unor Victor Rebengiuc, Dorel Visan, Luminita Gheorghiu sau Mitica Popescu, si sint nedrept enumerindu-i doar pe ei, vine din atmosfera aceea stranie de Macondo pe invers, din magia realista pe care o emana fiecare cadru filmat in lumea Silistea-Gumesti. Si, mai mult, un fenomen cinematografic unic, as spune, e ca personajele lui Gulea refac aura absolut speciala a taranului teleormanean, un tip de umanitate pe care o poti percepe subtil doar prin contactul direct, unu la unu, acolo, in habitatul lui. Tacerile acelea lungi, melancolice, urmate de accese de bascalie spontana si din nou de ingindurare sint marca unica a unei subspecii umane ascunse ca un miez in coaja unei nuci, vopsita acum in culorile triste ale apusului.