In starea in care se afla in 2005, PSD nu putea fi dus pe cele mai inalte culmi ale sondajelor, in schimb trebuia tinut prin orice mijloace la limita de avarie in asteptarea unor vremuri mai bune. Geoana a reusit s-o faca si chiar la un pret foarte bun.

Geoana nu-i ca Basescu si nici nu trebuia sa fie. Din aprilie 2005 de cind e seful PSD, daca ar fi facut greseala sa-l imite pe actualul presedinte, vazut de multi romani drept un model de succes in politica romaneasca, Geoana ar fi esuat lamentabil. A fost altfel, nu neaparat el insusi, si i-a iesit, desi putini ii dadeau vreo sansa. Plasat ca de nicaieri la virful PSD, cel mai mare partid la acea data, Mircea Geoana parea cel mult baiatul de mingi intr-o confruntare in care urmau sa joace aceiasi altii. De-o parte rechinii si politrucii fostului partid de guvernamint, de cealalta noua putere condusa de marinarul veteran ajuns la Cotroceni. Reusita lui Geoana e o poveste care merita retinuta. Ea raspunde la o intrebare pe care si-o pune in general orice partid care intra in opozitie, dar care in cazul PSD si mai ales al lui Geoana era decisiva. Cind pierde puterea, in Romania, orice partid risca in prima faza sa se destrame. E prima etapa a purgatoriului. Toate partidele pierd oameni, noua putere avind grija sa-si faca planul de racolari si de recuperari, dar primul mare test e sciziunea. Spectrul unei rupturi dramatice a PSD, dupa un congres in care liderul spiritual al partidului, Ion Iliescu, tocmai fusese umilit printr-o infringere neprevazuta de nimeni, devenise aproape o certitudine. Presa vremii mai ca numara zilele pina cind fostul presedinte al Romaniei urma sa anunte un nou partid. Spre surprinderea multora, Iliescu n-a miscat un deget. A calculat gresit, crezind ca e suficient sa miriie pe margine pentru a-i face lui Geoana zile grele si a-i grabi esecul. Relatia cu Iliescu in acesti aproape doi ani de cind conduce partidul a fost pentru Geoana cel mai greu test. L-a trecut, se pare, cu brio. Duminica e congresul extraordinar si batrinul fondator al PSD nu mai are timp de nici o miscare importanta. Singurul mare proiect, Polul Social Democrat schitat impreuna cu Petre Roman, a murit si el inainte de a se naste, in acest moment Iliescu mai avind doar optiunea de a refuza. De altfel, asa a decurs toata relatia lui Geoana cu Iliescu de la ultimul congres incoace, actualul lider al PSD reusind mereu sa-l puna pe fostul doar in postura de a reactiona. Constient sau nu, Mircea Geoana a exploatat cu succes in propriul interes unul dintre marile defecte ale lui Ion Iliescu: greutatea de a lua decizii rapide. Al doilea test pe care urma sa-l treaca liderul PSD tinea de gestiunea multiplilor poli de putere din partid, fara a lasa vreunul sa prevaleze. Ajutat de justitie, l-a anihilat aproape complet pe Adrian Nastase, reusind totodata sa-l pastreze in partid. A incheiat tirguri locale cu fiecare tabara, dezbinind-o. La Bucuresti l-a opus pe Vanghelie lui Oprescu, in ciuda relatiei strinse cindva dintre cei doi. Pe Oprisan l-a sprijnit cu jumatate de gura, cu cealalta creindu-i suficiente probleme pentru a-l tine la respect. Lui Miron Mitrea, un adversar de-a dreptul redutabil, i-a pus in coaste doi tineri, Victor Ponta si Titus Corlatean, cel putin unul dintre ei fiindu-i contracandidat cu sprijin aranjat din timp, pentru functia de secretar general. In acest moment, inca in ciuda multor aparente care ar putea aminti de un Mircea Geoana in bataia vintului, liderul PSD nu mai are practic nici un rival. In opozitie cu modelul Basescu, un conflictual prin definitie, care, daca ar fi avut de condus un partid ca PSD, l-ar fi rupt cu siguranta in doua, Mircea Geoana a aplicat cu succes reteta compromisului tenace. In starea in care se afla in 2005, PSD nu putea fi dus pe cele mai inalte culmi ale sondajelor, in schimb trebuia tinut cu orice mijloace la limita de avarie in asteptarea unor vremuri mai bune. Geoana a reusit s-o faca si chiar la un pret foarte bun.