Prezentarea care deschide de regula dialogul este inlocuita astazi cu un tulburator poem, pe care Constanta Buzea, ca autor al serii, l-a citit sambata, 10 noiembrie a.c., din cartea "Netraitele", la Muzeul National al Literaturii Romane:
Odaita golita de lucruri
In vara urmatoare / cand ea nu mai era, / in odaita golita de lucruri, / varuita si data cu lut proaspat pe jos, / am gasit un munte de boabe, / grau pus la uscat peste vara, pe care l-am escaladat si in care / m-am ingropat ca intr-o racoroasa / materie vie. / Pana cand cineva mi-a spus / ca acolo e painea casei si Dumnezeu, / si e pacat sa risipesc si sa calc cu picioarele / misterul acesta. Ca sa fiu iertata, / m-a invatat cum sa cladesc la loc / muntele de grau.
Constanta Buzea, te-ai gandit vreodata la poezie ca la o sansa?
Iti spuneam la capatul convorbirii noastre de acum cateva luni ca poezia a fost si ramane pentru mine solutia la indemana, nu cea mai usoara si nu fara urmari de tot felul, la care am recurs instinctiv spre a ma calma si consola in absenta tandretii pe care mi-am dorit-o cu disperare. Prin poezie am supravietuit onorabil in galagia de atatea ori fara continut, in trancaneala pedestra si in nerusinarea vesnica a politicii. Bunul Dumnezeu mi-a dat unelte si dexteritati, minune lina pentru care nu incetez sa-i multumesc. Neputinta de-a functiona intr-un context agresiv e stresanta, dar e de preferat. N-am avut replici, nici lacrimi la agresiuni. Am scris in schimb cu roua parca si cu miresme anesteziante despre suplicii lente precum tacerea, singuratatea si asfixia de dupa iluzie. Notam intr-un jurnal de pe la 16 ani: "Incep sa scriu. Nu am nimic special in minte. Simt un gol in stomac si inima mi se strange ca de-o speranta. Evadez!"...
Ai scris mai mult de patru decenii poezie. Ai amintiri legate de umbrele si luminile ei?
Cand eram tineri si impreuna, acasa, intr-un spatiu indumnezeit de prezenta copiilor nostri cuminti si cu parintii pe-aproape, m-am pomenit in vreme ce umpleam cu apa niste pahare, inganand in rumoarea celorlalti, ca sa-l aud cum suna, un vers ce ma asuprea: "Eu cred ca sunt un instrument la care canta Cineva".
Aproape ca scap cana din mana cand AP m-a somat cu vocea lui cat casa: "Constanta, noteaza ce-ai zis adineauri". L-am privit cu atentie cum se precipita nemultumit ca nu ma execut pe loc, si noteaza el zicerea pe un servetel. Dupa care s-a blazat maret, si am baut apa impreuna. Si e de inteles ca atunci apa aceea se facuse vin...
Ar putea sa fie aceasta relatare a unei indepartate scene de familie, cu minune la sfarsit, in masura sa ma fi marcat foarte mult...
Alta amintire?
Din '74, cand s-a pus problema divortului si pana acum, sunt niste ani. In 4 martie '77, ziua teribilului cutremur, casatoria era oficial desfacuta si copiii impartiti, acest ultim aspect umplandu-ma de o stupoare din care nu mi-am revenit niciodata. Pentru mine, ca femeie, divortul a fost o binecuvantata eliberare. Dar ca mama de copii inca mici, pe care justitia gasise de cuviinta sa-i desparta, am agonizat indelung. Lucrul acesta l-am resimtit ca pe o jefuire a investitiei mele de suflet in copii, ca pe o jertfire nelegiuita si ca pe o instrainare mutilanta de propriul ideal de a ma implini prin copii, de a duce pana la capat relatia mea fericita cu ei. O fericire generoasa pentru care credeam cu putere ca am vocatie si nesecata energie. N-a fost sa fie dupa gandul meu...
Nu te-a vindecat scrisul?
E un fel de a spune ca m-am impacat vindecandu-ma de iluzie incetul cu incetul, am convertit calamitatea intr-o sursa de motivatii pentru a scrie, si am scris facandu-mi stresul suportabil...
Insistent indemnul celorlalti, omeneste justificat, de a-mi reface viata, n-a gasit rezonanta in sufletul meu. M-am edificat odata pentru totdeauna, am inteles cum stau in realitate lucrurile, nu mi-am riscat timpul in iluzii desarte. Mi-a fost de ajuns o singura experienta dura de proprii, ca sa ma luminez ca nu un barbat sau altul ma va scoate pe mine la liman. Am prins chiar gustul vietii pe mare. Pariul si credinta ca nu ma voi scufunda au functionat, au produs dovezi. Am muncit cat doi, poate mai mult decat mi-a fost de trebuinta, ca sa-mi dovedesc virtutile si sa-mi inabus slabiciunile...
Nu risc sa oripilez pe nimeni afirmand ca lumea e plina pana la refuz de femei singure, crunt singure in interiorul unor casnicii deteriorate din start, si totusi neavand destul curaj sa-si recunoasca esecul si umilinta si sa o ia de la capat intr-o forma, alta decat aceea in care si-au compromis idealurile.
Nu cred ca oripilezi pe cineva spunand acest lucru. Dimpotriva, aduci in discutie un fapt devenit din nefericire deseori truism.
Peste momentele mele grele, care n-au fost putine, vremurile fiind si ele cum le stim, am trecut prin exercitii de vointa, prin lucru continuu, prin convorbiri si scrisori cu prietenii si cu copiii mei, care intre timp s-au maturizat si au luat viata in piept. N-am suferit de singuratate si nu m-as plange de singuratate, ci as binecuvanta aceasta stare fertila si de-a dreptul implinitoare pentru fiinte ca mine, care nu vor luna de pe cer, ci cerul intreg si senin in priveliste.
Ar putea sa fie si aceasta relatare despre destramarea caminului meu, suficient lucru pentru o traumatica mahnire in masura sa ma fi marcat mult...
Constanta Buzea, ai o mare experienta de viata si de scris. Nu-i putin lucru.
Mi-e lesne, vezi bine, sa aduc dovezi despre experienta mea de viata, dupa mai mult de patru decenii, timp in care am scris fara sa istovesc despre experienta mea literara. Inclin sa cred ca ele merg impreuna, se impletesc si se sustin, ca doua rauri intr-unul, de la bun inceput. Mai mult de patru decenii, spun. E putin? E destul? Bunul meu scepticism si indoiala cuminte ca m-as putea vreodata pronunta sintetic, ca la carte, asupra experientei cu pricina! Pentru ca oricat de mult timp pare sa fi trecut, nu s-a prelins pana la ultima picatura...
E dureros sa nu-i cunosti limita?
Experientei nu-i cunosc punctul de pornire nici capatul. Poate doar intr-un mod difuz metaforic limitele succesive. Limite ce nici ele nu tin de o durata in linie dreapta, ci de cu totul altceva. As relua pe parcurs ideea, cand poate m-as decide sa vorbesc mai intai despre depasirea, in parte, prin poezie, a unui handicap de comunicare ce s-a dovedit benefic, al meu cu lumea, si tot in aceeasi masura al lumii cu mine...
Nu-ti aduci nici o vina?
Cu siguranta ca sunt si eu vinovata de intamplarile prin care trec. Iata, recunosc, orgoliul meu ar fi un motiv de evaluare la sange a detaliilor vietii mele, cu traitele si cu netraitele ei, in masura sa ma fi marcat semnificativ!
Imi e greu sa cantaresc situatia, cata vreme nu mi s-a istovit dorinta si placerea de a ma deda jocului poetic, nebuniei ametitoare si fara teorii de a-i raspunde la provocari, in texte in care, deloc ciudat, eu strict biografic nu ma prea recunosc. Cu alte cuvinte, am fost si am ramas constant in limitele timpului contemplativ pur si rezistent la tentatii, discret si tenace si doar in aparenta comod. Ma extaziez cu masura si ma intunec cu prudenta in atingere cu fata schimbatoare a lumii. Sensibila dar nu sentimentala, privind, ascultand, admirand, indurand, scriind...
Mai poate naste visul poezie?
De cand ma stiu, stihnic in copilarie si motivat din adolescenta cand m-am indragostit prima oara, senzatia ca nu mi se intampla numai mie starea de solidaritate a visului cu mine scriind, a Ingerului si a bunului Dumnezeu, carora ma rugam cu o infiorare ce ma cruta si astazi de orice suferinta. Consolarea ca El exista si ma iubeste...
Ai fost un copil visator?
Sunt de gasit intr-un text scurt din "Netraitele", niste indicii despre firea copilului care am fost, si care nu s-a schimbat cu trecerea timpului. Am fost un copil mai mult decat visator. Paream ca veghez somnoroasa furtunile. Un copil tacut plutind in inocenta. Un copil periculos, la propriu, cu care nimeni nu putea sa faca nimic. Dulce la vedere, dar atat de nefolositor cuminte, incat si cei ce ma iubeau, parca isi doreau sa ma auda plangand. Un copil normal plange, e usor de citit si de anexat. Plange, colaboreaza, se deda jocului si uita. Fericit copilul care plange! Siretenia il apara de singuratate. Un handicap de comunicare spuneam, al meu cu lumea si al lumii cu sine. O neintelegere poate, care se rezolva la altii simplu, la mine nu...
A venit totusi maturizarea!
Mi-e imposibil sa ma maturizez, sa ma simplific, intelegand prin asta sa ma predau liniilor, traseelor, transeelor varstei. Cat disconfort se poate deduce din acest mod mirific de a fi! Ca merita sa suferi orice afront, pentru a razbi in partea interioara a intamplarii, in lupta cu Ingerul, ar fi de incercat o lamurire despre o libertate cu multe ecouri in fiinta. Dar cui ce-i pasa ce se petrece in sufletul celui incercat in acest fel, in puterile lui si in credinta lui? Senzatia anestezianta a libertatii si nesinguratatii cand, asezandu-ma la masa de scris, transcriu in alerta, imbujorandu-ma chiar, un vers dictat "ca de-o straina gura", ca de "un greier in ureche", ca dintr-o fabuloasa memorie a toate, ori ca de propriul Inger pazitor...
Exista pentru tine o memorie a poeziei? O mostenim? O provocam?
Am incercat in timp sa inteleg, si n-am putut sa-mi explic la rece, ce este cu aceasta memorie ca suma a memoriei tuturor celor din care venim si pe care-i mostenim pana-ntr-al saptelea neam, cu voia lui Dumnezeu. Nu ma ating inca de iluzia bibliotecii, care cum te formeaza te si poate deturna de la ce esti, si iti impune ca un fel de parasire de tine in timpul limitat, si te inarmeaza fara revers intr-o armura de lupta in folosul lumii si in termenii stricti ai intereselor ei. Memoria ca un pod in dezordine, ca un muzeu indescifrabil care falsifica si rastalmaceste. E o cruzime sa lasi ca pe un prunc golas gandul sa se trezeasca acolo. Sa se sperie nimerind in oglinzi vechi si in hartii cu textul sters mirosind a magnolie. Din panze izbucnesc spectre. Din fotografii, rude tacute asupra lor insile. Mesajul lor vag, presupus. Te doare indiferenta, cruzimea lor insistand in respingere, cu ura parca. Stiu ele ce stiu. Ramai in ceea ce crezi ca esti...
Vorbeste despre Ingerul pazitor,
te rog!
Cat despre Ingerul pazitor, despre prezenta lui discreta in viata noastra, de la Botez si pana inchidem ochii?
Daca nu esti credincios, nu ai cum sa-l simti si sa-l urmezi pe cel ce te urmeaza, si nici sa te bucuri de ajutorul lui in singuratate. Daca nu esti credincios, in singuratate vei cauta tot om dezamagitor, care nu stinge singuratatea ci o amplifica...
Cineva m-a intrebat ce fac atunci cand nu citesc si nu scriu. I-am spus ca ma gandesc la ce am citit si la ce am scris. Si ma gandesc la ce as citi si la ce as scrie. Acesta ar fi fondul meu secret, cercul si sfera, spatiul meu de manevra si antrenament. Activ si lenes mi-e sufletul. Nestiut, nici macar banuit, intre oglinzi. Intra si iese dintre aripile Ingerului in spatiul magic al propriei vieti. Respir si uit sa respir, uimita in dubla ipostaza - imaginea multiplicandu-se la infinit. Intru si eu, ca sa scriu, si ies ca sa citesc. Ingerul pazitor ma tine strans, nedureros, de mana cu care scriu...
Ce ti-a adus experienta ta literara?
Trebuie sa am o experienta literara. Altfel de ce m-ai fi intrebat? O experienta recunoscuta, despre care insa nu ma pricep sa spun mai nimic. Caci este vorba despre o stare subiectiva cu meandre labirintice, si riscul ar fi sa ma pierd simplificand nepermis lucrurile, rupta intre efectele la vedere ale talentului, si cauzele ce imi raman ascunse in marele Tot. "Totul - spunea acum mai bine de 300 de ani Pascal - este o sfera infinita al carei centru se afla pretutindeni iar circumferinta nicaieri". Creatia, Poezia fac parte din Tot. Nimic nu ma mangaie in neputinta pe care o reclam. Pur si simplu nu stiu sa spun, cu mintea mea, cu cuvintele mele. Ca in termenii acelui mistic si infinit rafinat. "Nu inteleg, dar stiu", nu inteleg de ce mi se intampla, dar stiu ca mi se intampla...
O cugetare a aceluiasi, si care m-a bantuit in tinerete: "Cand ma analizez ma detest, dar cand ma compar ma linistesc", nu mi se potriveste si nu ma consoleaza in nedesavarsirea mea. A te compara nu cu cei slabi ci cu cei mai buni din domeniul tau, si a reusi sa devii egalul celor din urma, insa altfel, aceasta ar fi calea care mi-a suras. Scoala bunelor exemple, insusita cu ravna si fara picatura de invidie, cu respect si infinita recunostinta pentru cel/cei de la care inveti cum vrei sa fii...