Politica rusa, externa si interna, este constanta dinaintea formarii imperiului: adversarilor li se ia gitul, scurt, fara scrupule - fie ca ei sint persoane sau state.

Presedintele Vladimir Putin scria in „Financial Times", la 21 noiembrie, "Rusia este in mod natural un membru al familiei europene, in spirit, istorie si cultura". Putin vorbea despre „cooperarea strategica UE-Rusia, bazata pe obiective si valori comune". El atragea atentia insa ca „ar trebui sa respectam diversitatea istorica a civilizatiei europene. Ar fi inutil si gresit sa incercam sa fortam standarde artificiale unii asupra altora". Doua zile mai tirziu, fostul spion rus Aleksandr Litvinenko murea in agonie, otravit cu metal radioactiv, lasind cu limba de moarte o scrisoare in care il acuza pe Putin de asasinarea sa.

Uciderea lui Litvinenko, ca si a jurnalistei Anna Politkovskaia, pare sa indice in ce consta „diversitatea istorica" a Rusiei fata de Europa, la care Putin nu intentioneaza sa renunte. Din vremea Rusiei kievene, aceasta este o constanta a politicii ruse: adversarului i se ia gitul. A visa, asa cum a facut Vestul dupa ’90, la o Rusie democrata, cu scrupule si fasoane de domnisoara de pension, care s-ar rusina sa scoata sisul, este extrem de periculos.

Fara legi care sa reglementeze inainte succesiunea la tron, dar si dupa formarea imperiului rus, transferul de putere se facea, invariabil, in mod violent. Potrivit legii clanului, primul nascut mostenea „coroana", iar ceilalti primeau si ei teritorii importante. Daca unul dintre frati murea, nu il mostenea fiul sau, ci fratii, astfel incit acestia se ucideau intre ei pentru a accede la tron. Mai tirziu, in perioada sovietica, Stalin isi elimina periodic acolitii, ajunsi in functii inalte in partid, pentru a scapa de eventuali concurenti. Dupa venirea la putere a lui Putin, a urmat exilul oligarhilor ca Berezovski, pe al caror sprijin s-au bazat ascensiunea fostului spion kaghebist, mazilirea lui Hodorkovski, uciderea jurnalistilor „disidenti" ca Paul Klebnikov sau Anna Politkovskaia si a directorilor de banca influenti. Recent, parlamentul rus a dat dreptul presedintelui sa foloseasca unitati speciale pentru a elimina pe oricine este considerat un pericol pentru securitatea statului rus in tara sau in strainatate.

Voci pertinente sustin ca in cazul Litvinenko nu poate fi mina Kremlinului. De ce ar fi riscat Putin sa-si elimine un adversar in acest mod oribil, cu imensa publicitate negativa mondiala, in care ar putea fi contaminati cetateni britanici, un adversar care era el insusi cetatean britanic si se afla pe teritoriu britanic, in loc sa puna pe cineva sa-i traga, mult mai conventional, un glont in cap? Nu mai conteaza insa cine a facut-o - esential este ca Rusia a revenit la unica regula pe care o stie: adversarului i se ia gitul. Fie ca asta inseamna asasinarea unui spion sau uciderea... cu gaz a „rebelelor" Georgia, Ucraina sau Moldova ori jocul dur in relatia cu UE.