Nu mi se mai parea ca autoritatea suprema pe care o reprezenta tata mare si care ma certa de la inaltimea lui, de om ce mergea pe jos, nu mai poate strivi atat de mult, dupa ce unul de-ai nostri, mai apropiat de varsta mea, mergea unde avea el chef si cand avea el chef, calare. Nici tata, despre care credeam ca e cel mai curajos om, din toti cei pe care ii cunoscusem, nu mai avea acea forta in fata mea, cu care impingea zilnic 10 kilometri dus si 10 kilometri intors, pedalele bicicletei, intre locul unde il trimisesera ca invatator si casa bunicilor. Imaginea varului meu primar Picu tindea sa se strecoare in manualul de istorie al Romaniei. Asa auzisem ca ar fi umblat Stefan cel Mare printre ostasii sai, mereu calare. De-aia nici nu parea scund. Dar Picu nici nu mai venea pe la noi, asa era de absorbit de noua lui conditie, aceea de om cu cal. Au urmat niste saptamani in care taica-meu era hotarat sa ma tina in comuna unde era invatator, se apucase de construit un camin cultural. M-am intors acasa mai langa toamna. Dadea vara in stins si incepeau sa se pregateasca sa plece elevii mari si studentii in marile orase. Cand am intrat pe ulita am tresarit. Rih era legat de poarta unui vecin de-al nostru care avea si el o fata, studenta la medicina. Mi s-a parut ciudat sa-l vad pe Rih, caruia ii pastram o amintire de cal de voievod, cu capul plecat, dand din coada si risipind mustele stranse in jurul lui, de parca se plictiseau, si el, si ele. M-am oprit langa Rih. Scarile se miscau si ele, atarnate obosit de sa. Calul a intors capul lui trist cu ochi mari, mai tristi ca tot restul capului, si a parut ca ma recunoaste. A nechezat usor, dar parca nu era nechezat, ci parca era un fel de ingurluit de porumbei usuiti din somn. M-am uitat pe langa bondocul de la usa portii. Picu era acolo, la umbra casei. Statea pe o bicicleta. In sa. In saua bicicletei, cu un picior jos. Se saruta cu Gheorghita, studenta la medicina. Am simtit un fel de junghi rece in cosul pieptului. Nu stiu ce anume m-a amarat brusc, imbratisarea dintre Picu si Gheorghita, tristetea calului batut de muste sau intoarcerea varului meu la nivel de bicicleta. Parca murea legenda lui in sufletul meu. Continuam sa-l iubesc, dar in alta pornire de idei. Mai mult decat atat, de cate ori vorbeam despre el nu mai ziceam nici unchiul meu, nici varul meu, ci nepotul lui tata. Picu imbatranise. Am plans, totusi, cu capetele unul langa altul, nu peste mult timp, cand am auzit ca unchiul Costica, tatal lui Picu, a fost obligat sa-l dea pe Rih la gospodaria colectiva ""Drumul lui Lenin"", din satul nostru si ca, din tot mersul mandru al superbului animal de trap si de galop, nu a mai ramas, dupa o vara si o toamna in care el a fost pus sa care de la camp dovleci, grau, porumb sau ricin, decat un fel de ham peste un fel de piele roasa. Asta mi-a spus Picu si a incheiat intr-un hohot de plans care semana teribil cu hohotul lui de ras de pe scena in care sosise pentru prima data cu Rih, la poarta curtii bunicilor nostri. Si l-au taiat, mai nepoate, cu topoarele si l-au dat la porci. Si ori era batran, ori era sfant, ca porcii n-au vrut sa-l manance. Ori le-a fost rusine, ori le-a fost mila, porcilor, ca oamenilor nu le-a fost.
Cine sunt astia, unchiule, spune-mi si mie cine sunt astia.
Nu se stie si nu o sa se stie niciodata, ca toti au dat cu topoarele in el. Toti au dat si el era singur.