Piesa „Purificare" continua sa stirneasca reactii pro si contra printre oamenii de teatru.

In plina desfasurare a serilor de Reenactment Teatrul Luni la ICR din New York, aflu despre ce se petrece cu „Purificare", de Sarah Kane (spectacolul lui Andrei Serban la Bucuresti). Pretul biletelor (absurd de mare), reactii critice, reactii ale tinerilor artisti.

Am avut norocul sa vad acest spectacol pe caseta video si bulversarea pe care o naste nu ma surprinde.

E un spectacol care marcheaza o ruptura estetica de ceea ce o intreaga generatie de actori, de regizori si de oameni ai scenei din Romania ar fi trebuit, cred, sa se desprinda de mai multa vreme.

Cind, in anii ’90, Serban punea la TNB „Trilogia", era pentru ca, in acel moment precis al istoriei noastre, aveam nevoie sa ne reacordam cu domeniul sensibilitatii europene pe care sovietizarea si ideologizarea noastra culturala de citeva decenii ni-l furase. „Trilogia" (lumea trecuta) era despre promisiunea de a avea inca acces la sublim, asa cum ieseam noi din comunism, ca niste fiinte cu emotii aneantizate, cu pulsiuni subterane si cu sentimentul acut, dar persistent, al esecului intim.

„Purificare", pus in scena in prag de aderare la Europa economica, e un spectacol despre angoasele care ne asteapta, despre teribilul risc al ratacirii printr-o lume ale carei semne riscam sa nu le intelegem si ale carei cruzimi ar fi mai bine sa ne pre-gatim sa le afrontam. Cine a vazut filmul „Sin City" stie ca „Purificare" este un spectacol despre acelasi lucru: nevoia de supravietuire cind zeii ne-au abandonat si ceea ce ne-a ramas e doar omeneasca si teribil de fragila noastra nevoie de a mai apartine undeva, de a uita definitiv drumul catre Paradis (astazi, pierdut).

Vazind spectacolul de aici, de la aceasta mare distanta, intr-un oras in care toate artele si formele estetice dintre cele mai moderne, dar si dintre cele mai traditionale, coexista si se recalibreaza una pe cealalta, am stiut cu precizie ca „Purificare" este o demonstratie pentru care, estetic vorbind, nici critica, nici „publicul specializat" din Romania nu sint inca pregatite. Suna pretentios, stiu, dar am convingerea ca asa e.

Daca am avea, pina la urma, inteligenta de a intelege in ce masura gestul artistic pe care il propune Serban, de fiecare data, cu o tenacitate artistica pe care nu o au decit cei foarte mari, este un gest renovator si necesar al spatiului nostru spiritual, astazi sufocat de primitivisme emotionale, daca am sti sa putem construi in jurul acestei cai pe care el nu inceteaza sa o arate, spatiul de respiratie si de legitimitate necesar, am deveni, in fine, o adevarata tara europeana. Adica o tara in care valorile nationale, capabile de o dimensiune universala, sint protejate, promovate si, pina la urma, puse la locul lor.

Dar poate ca nu o facem din frica. Frica sa nu cumva sa fim obligati pina la urma sa transam, in sfirsit, diferenta dintre valoare si mediocritate in viata noastra culturala.

Din fericire, spectacolul lui Serban a placut artistilor din noile generatii. Unora ca Ioana Nemes, artista vizuala care a lansat in martie, la New York, „Monthly evaluations" in galeria ICR si a spus unui jurnalist, care o intreba unde sint „tablourile", ca ar trebui sa recupereze din istoria artelor citeva capitole, sau lui Edi Gabia, al carui spectacol de dans „my presence, proof of time" descrie aceeasi constiinta a caderii disperate in abisul fara dragoste al timpurilor moderne ca si „Purificare".

Deci, „Purificare" a placut celor din Romania carora nu le e frica. Fiindca „Frica", nu-i asa (citez din Ioana), „is a bad, bad advisor…".

— Corina Suteu, New York, 2006