In Spania, Germania sau aici, o viata dedicata formatiei Phoenix.

Phoenix - insa eu..."" se intitula volumul autobiografic al lui Nicu Covaci, un titlu ce a starnit la vremea respectiva multe zambete. Si totusi, privind retrospectiv, se poate spune ca avea dreptate. Pentru ca, indiferent cat de mult am tine noi la Mony, Tetea, Kamo sau Tandarica, trebuie sa recunoastem cu fair-play ca acela care verifica periodic mitul ""renasterii"" Pasarii Phoenix este Nicu, un individ extrem de incapatanat in proiectele sale si vesnic pus pe contre, total diferit de nonsalanta si boema specifice muzicienilor rock.

MANDRIE. Dar, spre deosebire de ceilalti, Covaci a stiut intotdeauna sa-si finalizeze conceptele, indiferent cat de aberante au parut acestea la prima vedere. Iar fara aceasta indaratnicie, muzica rock romaneasca ar fi fost cu mult mai saraca. Atunci cand afirmam asta ne gandim atat la primele piese ""manifest"", de genul ""Si totusi sunt ca voi"", ""Canarul"", ""Nebunul cu ochii inchisi"" sau ""Vremuri"", cat si la suitele rock: ""Omul 30/80"", ""Cei ce ne-au dat nume"", ""Mugur de fluier"" sau ""Cantafabule"", care, daca ar fi beneficiat de toate elementele scenice gandite de artistul plastic Nicolae Covaci, ar fi reprezentat motive de mandrie pentru orice trupa din lume. Muzica filmelor ""Canarul si viscolul"", ""Agentul straniu"" sau ""Nemuritorii"", precum si proiectul filmului ""Tara vampirilor"" reprezinta, la randul lor, alte dovezi de inalt profesionalism. Viata sa a reprezentat o lupta permanenta cu toata lumea, inclusiv neintelegeri cu propria echipa, iar fara o structura de fier nimeni nu ar fi rezistat. Chiar daca incercarile sale din ultimii zece ani de a readuce trupa Phoenix pe aceeasi curba de popularitate pe care-o avea in 1977 nu s-au soldat cu cele mai bune rezultate, Nicu Covaci trebuie apreciat la adevarata valoare: aceea de mare personalitate a muzicii rock din Romania.