In ultimul timp, tot mai multi romani par interesati de performante ciudate cu gindul explicit de a intra in Cartea Recordurilor. Zilele trecute am vazut o stire care a facut turul principalelor canale generaliste: elevii de la liceul Tonitza din Bucuresti, animati probabil de profesori, s-au apucat sa creeze cea mai mare pinza din lume. Nu cu mult timp inainte, televiziunile relatasera cu lux de amanunte povestea unui alt important record romanesc: la Medgidia, comunitatea locala, in frunte cu primarul, preparase cel mai mare ghiudem din lume. Actiunea, organizata cu mare pompa, se dorea a fi un eveniment publicitar menit sa promoveze imaginea Medgidiei in Europa si in lume. Inaintea celor din Medgidia, alianta bucatarilor liberi dintr-un alt oras mic de provincie realizase o alta mare performanta culinara, o imensa sarma, daca nu ma insel. Am impresia ca tentatia asta romaneasca de a dobori recorduri e ca o boala cu transmitere televizuala. Vede primarul din Calafat seara la stiri ca aia din Filiasi au facut cea mai mare clatita din univers si imediat isi da seama ca vrea si el sa coaca cel mai mare langos din Europa. Nu cred ca recordurile astea pot anima turismul, asa cum pretind autorii lor. Putin probabil ca, in preajma sezonului, o familie de suedezi sa se intrebe: ce-ar fi sa mergem in acel oras din Europa de Est unde s-a facut cel mai mare cirnat din lume? Mica industrie romaneasca a doboririi recordurilor mi se pare o strategie naiva si teribilista a romanului de a atrage atentia. Ca un copil ignorat care gaseste ca modul optim de a fi bagat in seama e sa le spuna copiilor mai mari: facem pariu ca pot sa stau in cap?