In Franta sau in SUA, dar si in Romania, din momentul in care seful statului nu mai e liderul majoritatii puterea cunoaste o mutatie. Daca pina atunci practica politica comuna presupunea, printr-o interpretare larga a textelor constitutionale, ca presedintele exercita toate puterile guvernamentale, dupa aceea acesta trebuie sa accepte sa isi imparta prerogativele cu Congresul, in cazul american, sau cu Guvernul si Parlamentul, in cel francez sau romanesc..

Coabitarea pare o caracteristica a sistemului politic francez. Dar dupa alegerile americane de la jumatatea mandatului, formula ce combina prezidentialismul cu parlamentarismul s-a aratat si in ipostaza sa americana. In ultimele trei decenii, toti presedintii americani s-au confruntat cu cel putin o Camera in care nu aveau majoritatea. Si Reagan, si Bush-tatal, si Clinton au facut aceasta experienta, insa coabitarea dintre George Bush-fiul si majoritatea democrata din Congres se anunta mult mai dificila decit precedentele. Dimensiunea si intensitatea conflictului dintre Executiv si Legislativ vor depinde in America de pozitia presedintelui, care poate sa mizeze pe escaladarea conflictului, cum a facut Clinton in 1995, sau pe stabilirea unui consens minimal cu noua structura legislativa. Departe de a fi doar franceza, coabitarea aduce in atentie un mijloc eficace de echilibrare a raporturilor de forta si putere care, in regimurile semiprezidentiale sau prezidentiale, favorizeaza un rol proeminent al presedintelui.

In Franta sau in SUA, dar si in Romania, din momentul in care seful statului nu mai e liderul majoritatii, puterea cunoaste o mutatie. Daca pina atunci practica politica comuna presupunea, printr-o interpretare larga a textelor constitutionale, ca presedintele exercita toate puterile guvernamentale, dupa aceea acesta trebuie sa accepte sa isi imparta prerogativele cu Congresul, in cazul american, sau cu Guvernul si Parlamentul, in cel francez sau romanesc. O data cu indepartarea de momentul alegerilor, legitimitatea electorala a oricarui presedinte se diminueaza, iar partidele simt ca isi pot (re)capata functia de arbitri ai jocului. In absenta unei majoritati monopartidiste, diferite forme de coabitare devin din acel moment posibile. Insa in astfel de contexte prezervarea rolului de arbitru al presedintelui ramine esentiala pentru a asigura separatia si limitarea puterilor si pentru a mentine institutiile functionale. Dar o astfel de varianta pare sa fie straina presedintelui Traian Basescu, pentru care coabitarea pare o formula inacceptabila, chiar daca tocmai prin declaratiile si atitudinile sale aceasta a devenit posibila.

In America, coabitarea are un calendar precis, rezultat din programarea alegerilor la fiecare doi ani. Odata inceputa, coabitarea nu poate fi stopata, caci presedintele american nu poate dizolva Congresul si, prin consecinta, nici nu poate provoca alegeri anticipate. In Franta, in schimb, coabitarea poate sa varieze, iar lungimea si momentul debutului acesteia influenteaza ritmul si directia guvernarii. Coabitarea scurta, mai ales cum a fost cea dintre 1986 si 1988, a luat forma unei campanii electorale permanente in care Chirac si Mitterrand pregateau alegerile prezidentiale. A doua coabitare franceza a fost la fel de scurta (1993-1995), dar linistita, de catifea, pentru ca a treia (1997-2002) sa vina surprinzator si sa dureze un ciclu legislativ intreg.

In Romania au fost experimentate mai multe tipuri de coabitari, de la cele de catifea, cum au fost cele dintre Constantinescu si Ciorbea sau Isarescu, ba chiar dintre Iliescu si Nastase, la cele violent electorale ca si cea dintre Constantinescu si Radu Vasile, sau cea pe care o traim astazi. Coabitarea romaneasca este insa atipica, pe de o parte, pentru ca implica scindarea majoritatii parlamentare in conditiile slabirii opozitiei, pe de alta, pentru ca nu are caracter electoral, decit prin derivatie. Calin Popescu Tariceanu nu este un prezidentiabil, asa cum nici Radu Vasile, la timpul sau, nu a fost.

Dar acest fapt nu duce, precum in cazul Edouard Balladur - François Mitterrand, la o coabitare de catifea. Una din explicatii ar fi, folosind formula aceluiasi Mitterrand din eseul sau din 1964, lovitura de stat permanenta data de presedinte atunci cind se transforma din arbitru in capitan.

Un astfel de exercitiu al puterii slabeste guvernul, pe care incearca sa il anexeze, dar mai ales marginalizeaza Parlamentul si delegitimeaza partidele politice.

Din garant al coeziunii, unitatii si solidaritatii nationale, presedintele devine centrul vital al statului.

Tocmai in acest sens coabitarea actioneaza ca un remediu, moderind prezidentialismul si favorizind compromisul. Fara simtul coabitarii politica se dizolva.

In absenta compromisului din politica mai ramine doar exercitiul autoritar al puterii.