Scrisori din inchisoare

In 1990, Ion Cristoiu a publicat in premiera, in Zig-Zag, publicatia pe care o conducea, scrisorile Zoiei Ceausescu. In volumul lui Constantin Iftimie ""Cu Ion Cristoiu in infernul contemporan"", analistul politic povesteste despre intalnirea cu Zoia Ceausescu inainte ca aceasta sa-i incredinteze spre publicare scrisorile scrise in inchisoare. ""A fost o experienta extraordinara. Zoia Ceausescu iesise din puscarie. Acolo scrisese niste scrisori interesante. Nu mai stiu cum am auzit ca ar vrea sa le publice. Atunci m-am dus si am stat de vorba cu ea. Mi s-a parut un personaj deosebit. Ii tremurau mainile. Cred ca le bea. Ce n-a inteles nimeni - scrisorile erau lucruri de presa senzationale. Fata lui Ceausescu scria in inchisoare. Devenise si foarte indemanatica. Invatase sa faca foarte multe lucruri acolo. (...) Pe cand acum era emotionata. Avea un fel de sensibilitate... Poate de aceea a si disparut de atunci. Acest gen de experienta m-a fascinat"", isi aminteste Ion Cristoiu. ""Mie, de Ziua copilului E intai iunie. Ziua Copilului. Deci si ziua ta, fetita draga. Nu-ti urez «La multi ani!», pentru ca stiu ca acum nu asta vrei. Nu-ti urez nici «La cat mai putini ani (sau zile)», pentru ca maine sau peste cateva zile, sau peste cativa ani, s-ar putea sa-ti doresti o cat mai lunga existenta. Nu-ti urez nici multi, nici putini ani pentru ca asta nu o decidem noi, nici tu, nici eu. As vrea sa-ti urez sa fie bine pentru tine, dar exact ce inseamna acum bine nu mai stiu. Ar putea insemna sa reusesti sa-ti inventezi, iarasi, vrajit - ademenitoare iluzii. Ar putea insemna o anestezianta linistire, prelungindu-se la nesfarsit intr-un insesizabil sfarsit, ar putea insemna aflarea unei motivatii existentiale care sa-si readuca rabdarea constienta sau numai o lenesa nepasare. Ar putea insemna o simpla, banala si tonica bucurie durabila sau o stralucitoare, sclipitoare si ametitoare strafulgerare a fericirii. Ar putea insemna ceva foarte marunt, foarte concret si imediat, ca primirea unui dragalas biletel de dragoste, sau ca picurarea-a€™ntre sani a catorva stropi din parfumul sau, sau ca inflorirea timpurie a unei lacramioare rasarite intre brazii argintii ai curtii tale sau ca savurarea unei perechi de cirese strivite-mpreuna-ntre dinti. Ar putea insemna ceva foarte diafan si vag si efemer, ca un zambet sfios si duios adresat tie, sau ca mireasma indepartata, abia perceptibila a unor flori de salcam. (...) Iti urez asadar sa reusesti sa strabati, pastrandu-ti echilibrul, puntea ingusta si clatinatoare suspendata deasupra prapastiei amenintatoare a zilei de azi. Ai grija, fetita draga, ai mare grija, te rog!
Zoia P.S. Imi pare rau ca trebuie sa iti reamintesc si in aceasta zi, dar nu trebuie sa uiti, Zolena, ca nu esti o biata fetita orfana. Si unei orfane nu-i sunt permise rasfatul si capriciile si incapatanarea... O orfana nu are dreptul la alintare si nici la leganare si nici la induiosata alinare. Si oricat ti-ar displace si oricat de impropriu ti-ar fi trebuie sa te obisnuiesti sa fii umila si docila si mereu recunoscator-indatorata. Este spre binele tau, draga mea, si poate ca si asta, sau mai ales asta, inseamna bine pentru tine, acum. Acum, cand nu mai esti pentru nimeni fetita dulce si scumpa si bobocel suav-inmiresmat si gandacel catilefat, acum, cand nu mai ai nici mamica, nici tatic, cand esti a nimanui si nu mai ai in bratele alintatoare ale cui plange si nu mai are cine duios-induiosator sa te mangaie. Acum, cand nu mai poti spune ai mei, stiindu-te neconditionat iubita si infaibil aparata, stiindu-te in siguranta la adapostul atotprotejator al dragostei alor tai. Acum, cand ai ramas singura pe lume, nesigura si neajutorata, neadapostita si nemangaiata, acum cand ai ramas dezorientata si tematoare, ratacita si vulnerabila. Acum trebuie sa inveti sa te orientezi si sa gasesti singura drumul cel bun, trebuie sa inveti sa-ti alungi singura spaimele si mai ales sa inveti sa te aperi singura. Dar din pacate pentru tine nu cred ca vei reusi vreodata. Pentru ca ai ramas o fetita prea nestiutoare si prea naiva, pentru ca ai ramas o fetita prea infricosata de intuneric si prea indragostita de lumina. De aceea, draga mea, e bine pentru tine sa te pleci mereu supusa, ascunzandu-ti zambetul ironic in fata prostiei, ascunzandu-ti zambetul cutezator in fata rautatii. E bine pentru tine sa stai ingenunchiata-ntr-un colt pentru a fi cat mai mult ignorata si a trebui cat mai putin sa rosesti de rusinea nerusinatilor ce te jignesc si pentru a trebui cat mai rar sa palesti de insensibilitatea nesimtitilor ce te ranesc. E bine pentru tine. Zolena, sa stai mereu plecata pentru a parea supusa, sa stai mereu ingenunchiata pentru a parea rapusa. E bine pentru tine, fetita, sa pari proasta si nesimtitoare, e bine sa te uniformizezi si sa te opacizezi pentru a te pierde neidentificabila in imensa gloata a idiotilor meschini (...)Ar trebui sa-ti urez sa reusesti, dar nu o fac pentru ca stiu ca tu nu doresti asta, mai ales asta nu doresti si nu stiu daca asta inseamna bine, dar cu siguranta inseamna frumos ca nu accepti sa traiesti renuntand la tine insati. De aceea, iti urez, fetita draga, sa gasesti modalitatea de a continua sa traiesti fara a face compromisuri, fara a te injosi, fara a minti si fara a te trada vreo clipa pe tine insati. (...) Eu nu pot, draga mea, decat sa-ti urez succes si inca o data te rog: ai grija de tine, ai mare grija!"" ""Iubitul meu, De ziua ta iti doresc ceea ce-mi doresc si mie mai presus de orice, sa fim din nou impreuna, liberi si fericiti... si cat mai curand.
As fi vrut ca imbratisarile, mangaielile si saruturile mele sa-ti spuna ce nemarginita este iubirea mea, ce parjolitor e dorul de tine, ce pustiitoare e absenta ta si ce vitala este nevoia de tine.
La cei 40 de ani ai tai iti doresc sa ai parte de tot ce poate fi mai bun, mai luminos, mai minunat pe lumea asta si-ti urez cu surazatoare speranta:
Multi ani fericiti!
As fi vrut sa-ti pot face un cadou frumos, dar nu este, deocamdata, posibil. Iti daruiesc insa, dragul meu, toate gandurile si visele mele, iti daruiesc tot sufletul meu, devastat de tristete, in care doar dragostea pentru tine a ramas vie, imensa, stralucitoare si iti daruiesc toate clipele vietii mele de acum, chinuita si sumbra, inseninata doar de speranta revederii noastre si toate clipele insorite, bete de fericirea de a fi langa tine, care vor veni, care trebuie sa vina din nou.
Stiu ca e greu, ca e ingrozitor de greu, dar te rog «dragutule» sa ai grija de tine, pentru ca trebuie sa rezistam si sa fim puternici, intrucat vom avea nevoie de toate fortele si tot curajul nostru pentru a ne putea reface viata cu liniste, cu multumire, cu bunuri si, mai ales, cu multa, nesfarsita dragoste.
Trebuie sa ramanem integri, buni si luminosi, sa ramanem increzatori si nelinistiti in credinta ca ni se face dreptate, trebuie sa ramanem increzatori si neclintiti ca vom fi iar impreuna, nemaidespartiti vreodata, traind fericiti in lumina, in caldura si-n duiosia iubirii noastre triumfatoare.
Zoia PS: Iti reamintesc doua mici versuri ale lui Machado care exprima ceea ce vroiam sa-ti mai spun: «Vinovat de a te fi iubit, Azi nu te mai pot uita». Intr-adevar, Mircea, singura vina pe care mi-o recunosc este aceea de a te fi iubit si de a ma fi bucurat mult, poate nepermis de mult, de dragostea noastra, atat de dulce alinatoare, atat de armonios invaluitoare. Recunosc multumita si incantata aceasta vina de care voi continua sa ma fac vinovata, cu aceeasi deplina multumire si incantare pana la sfarsitul zilelor si noptilor mele. (25 mai 1990)"" 17 iulie, celula nr. 18 Buna dimineata, iubitule! Bat clopotele la Patriarhie... Puternic, incurajator. Este deci ora 7. Imi voi spune mai intai rugaciunea. ""Rugaciunea pentru noi doi"", din fiecare dimineata. As vrea sa te strig. Sa-ti marturisesc ca mi-am petrecut noapte cu tine. Si a fost minunat. Dar se aud zgomote pe sala. Se aduce ceaiul. E amiaza. Asta inseamna aici sfarsitul zilei. Pentru ca in orele de dupa-amiaza si de seara nu se intampla niciodata nimic. Deci a trecut si ziua aceasta fara sa ne vedem. Si asteptasem atat de increzatoare! Toata noaptea ne pregatisem. Imi impodobisem gandurile cu amintiri imbalsamate si iluzii diamantin-sclipitoare, imi cufundasem sufletul in tamaduitoarea limpezime a unui vis azuriu pentru a fi suios si senin surazatoare la intalnirea cu tine. Imi odihnisem indelung degetele de himericele, suave petale ale unui trandafir pentru a le reinvata gingasia fulgurantelor mangaieri si reinventasem toate patimasele, tandrele, fantezistele cuvinte de dragoste pentru a le contopi intr-o singura, tulburatoare soapta: te iubesc. Repetasem intregul ritual al iubirii pentru a-mi reaminti halucinanta si totodata lucida favoare de a fi impreuna. Acum ma simt doar foarte, foarte obosita si asist plictisita la monotona tarare a acelor fara rost ce prelungesc exasperant si absurd aceasta zi sfarsita.
Din nou bat clopotele... Tanguitor, deznadajduitor. E 5 dupa-amiaza. E ora rugaciunii celei triste. A rugaciunii-planset surpator. Vor urma dorul si jalea, si bocetul... Vor urma spaima si ratacirea, si ingroparea, si pustiul. Tu ce mai faci, iubitule?
E seara... Incepe sa se-ntunece... Astept incordata murmurul chemarii tale. Intre timp, isi spun o poezie. Chiar daca glasul meu nu razbate pana la tine, voi continua sa-ti spun in fiecare seara cate una. Asta-seara isi recit ""Ziceam ca va fi sarbatoare"". Astept sa ma chemi. Grabeste-te, dragul meu. In curand vor aparea gandacii si sobolanii.
Ne-am spus ""noapte buna"". Acum pot inchide fereastra. Sint iarasi complet izolata in mizerabila, dezolanta, desarta-mi singuratate.
E ora ""stingerii"". Ora 10 seara. Soptesc disperat si implorator ultima rugaciune a zilei. Ma rog in fata unei biete iconite de carton. Iar acum ii sarut pe cei mici (pe fetita si pe iepuras). Numai pe ei ii am langa mine. Si arata destul de jalnic si ei! Mi-e mila, induiosatoare si nealinata mila... De ei, de toate jucariile si cartile mele. Si de ""buruienile"" mele, de florile si de nucul nostru, de viata ta... Se aude latrand o ""Pusica"". Sarmanii nostri copilasi-catelusi!... Mi-e inlacrimat si mustrator de nevinovatia si nedumerirea lor. Si imi este sfasietor mila de mine. Am sa-mi plang acum mortii dragi si apoi ma voi plange indelung si jeluitor pe mine insami.
E deja tarziu. Dupa miezul noptii, un bland, un unic gand isi mai roteste unda-i de lumina in jurul meu. Ma impresoara bland, mangaietor, ma incalzeste placut, ma reanima: maine ne vom vedea. O, Doamne, iti multumesc. Nu indraznesc insa, din superstitie, sa-mi destavilesc inundatoarea bucurie revarsata in mine. Dar astept nerabdatoare si deja emotionata ca noaptea-aceasta sa-si petreaca ultimele ore, si timpul sa-si aduca ziua de maine.
Zoia

---

Despre autor: