O istorie a Transilvaniei, scrisa in comun de istorici romani si unguri, daca nu ar fi o istorie marxista, ar fi cu necesitate una „politic corecta" , adica una care ar tinde catre aceleasi formule nivelatoare.

Cu exceptia unui numar restrins de politicieni, nimeni nu s-a aratat entuziasmat de idee. Citiva istorici, intervievati in pripa, au invocat mai curind dificultatile. Tema demografica bunaoara a fost mereu un teren de dispute nerezolvabile. Cita energie a depus istoricul David Prodan ca sa combata cercetarile unguresti cu privire la populatia Transilvaniei din secolul al XVIII-lea! Desigur aspectul demografic nu era de importanta secundara cita vreme atit ungurii, cit si romanii au invocat dreptul care decurge din prioritatea istorica. Iar teoria migratiei se intemeia si ea, in buna masura, pe date de ordin demografic. Demografia este de altminteri chiar drama maghiara in Transilvania, acolo unde revolutionarii de la 1848 se intrebau ce ar putea aseza in locul unei nobilimi detronate, de vreme ce elementul maghiar subzista mai ales prin aristocratie. Problemele litigioase sint insa numeroase si incep cu etnogeneza romanilor si polemica in jurul notarului Anonymus si se incheie cu procesul optantilor. Dar nu atit faptele ca atare si datele de ordin cantitativ (populatie, indeletniciri, numar de victime etc.) sint adevaratele dificultati, ci chiar naratiunea, nexul epic care face dintr-o colectie de date amorfe o istorie in adevaratul sens al cuvintului. Daca din perspectiva ungurilor istoria Transilvaniei este povestea deprimanta a decaderii unei civilizatii sub presiunea unei populatii mai viguroase din punct de vedere biologic, din perspectiva romanilor este povestea optimista a emanciparii unei natiuni lipsite in trecut de lumina culturii. Cum s-ar putea armoniza aceste perspective, cum s-ar putea negocia termenii si tonul unei istorii comune?

O cale ar fi aceea marxista si de altfel ideea unei istorii comune a apartinut regimurilor comuniste. Intr-adevar, comunismul cu pasta sa sociala indistincta ar fi fost terenul cel mai potrivit pentru o istorie care demoniza diferentele de clasa.

O alta ar fi aceea de a ocoli cu grija judecatile de valoare si de a reduce istoria la o expunere plata. Consecintele ar fi insa enorme. Intregul vocabular ar trebui revizuit si supus unei operatii de sterilizare. Sa luam doar citeva exemple: cuvintul „cucerire", de pilda, evoca maghiarilor momentul auroral al aparitiei lor in Europa, insotit de toate conotatiile pozitive, glorie, maretie, superioritate. Dimpotriva, istoriografia si limba noastra incarca vocabula cu sensuri negative, depreciatoare, moralmente condamnabile.

Dar poate ca nu exista alt cuvint (notiune) care sa pretinda o mai radicala revizuire decit aceea de pastor. Pastoritul este asociat in istoriografia si chiar mentalitatea comuna maghiara cu nomadismul, primitivismul, conditia sociala si culturala cea mai umila. Teoria nomadismului se plaseaza, desigur, in centrul istoriografiei maghiare, care trateaza tema romaneasca in termenii migratiei ilegale, surprinzator de asemanatori cu cei care preocupa Europa occidentala de astazi. Dimpotriva, nu exista la noi notiune mai calda, mai plina de sensuri pozitive (formulate in tandre diminutive), care trimit nu doar la istoria economica, ci poate mai cu seama la cea culturala. Transhumanta este argumentul major al unitatii lingvistice si identitare. „Miorita" ca scenariu arhetipal vine din lumea pastorilor si tot de acolo s-au tras apoi sugestii bogate pentru cele mai complexe dezvoltari culturale, daca ne gindim doar la Lucian Blaga sau, mai aproape, la Horia Bernea. E doar un exemplu care arata ca exista in tesutul unei naratiuni istorice notiuni intranzitive, care nu pot fi, cu alte cuvinte, transpuse in termeni obiectivi, neutri, fara ca, insa, ceva foarte important sa se piarda. O istorie comuna ar fi posibila doar daca atit unii, cit si ceilalti ar accepta ca notiunile utilizate sa fie despuiate de intregul lor continut afectiv, poetic sau filosofic si sa fie reduse la un limbaj de baza, inevitabil saracit. Asadar, in locul unei confruntari inteligente, avind mereu in constiinte imaginea antagonismelor si a unei tulburatoare deveniri istorice, o astfel de istorie romano-maghiara ar fi doar un nonsens.

Nu vreau sa spun ca istoriografia noastra nu ar avea nimic de facut (cit ii priveste pe unguri le revine lor sa judece). Ea ar trebui, in primul rind, sa renunte la perspectiva aceasta a stingii, mereu revendicativa si demascatoare. Daca politica nationala in Ardeal s-a confundat atita timp cu politica de stinga, ar fi momentul acum sa descopere perspectiva valorilor culturale pe care aristocratia le-a facut posibile. De aici ar decurge si o pozitie mai buna fata de patrimoniul cultural, una mai atenta, mai putin inclinata catre anexionismul brutal pe care il tradeaza multe inscriptii publice din Ardeal.

O naratiune comuna privind trecutul nu este insa posibila decit stergind diferentele. Or, eu propun o relatie amicala, asumind aceste diferente pina in cele mai dureroase amanunte si nu camuflindu-le sub masca unui ecumenism de serviciu.