Civic Media a depus o plangere penala impotriva Monei Musca pentru fals in acte publice in repetate randuri si grav abuz savarsit contra interesului public. A mai trimis o sesizare catre Biroul permanent al Camerei Deputatilor "pentru a se constata nulitatea mandatului de parlamentar al Monei Musca si a se trece la retragerea prerogativelor care decurg din aceasta functie".
Nu stiu daca pana acum au fost depuse alte plangeri impotriva vreunuia din parlamentarii si guvernamentalii care au colaborat cu vechiul regim. Si dupa alegerile din 2000, cand declaratiile privind colaborarea au devenit o obligatie prin lege, cele mai inalte functii ale statului au fost ocupate de sute de oameni care aveau in spate o poveste cel putin discutabila. S-ar putea spune, si nu doar in gluma, ca pentru a atinge o pozitie cu pondere trebuie sa fi pacatuit in vreun fel. Unii parlamentari, precum Ilie Merce, si-au recunoscut gradul in Securitate, dar nu si ca au facut politie politica. Un personaj odios de genul lui Ristea Priboi si-a negat dezinvolt responsabilitatile si a fost o perioada aparat de vechiul Colegiu al CNSAS. Nimeni nu le-a tulburat lui si altora viata. Niciodata Colegiul nu a sesizat Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, desi Ordonanta de Urgenta din februarie a.c. i-o cere daca declaratia spune una, iar probele CNSAS, alta. Este adevarat ca aplicarea acestei prevederi a Legii 187/1999 intampina un obstacol greu surmontabil: caracterul subiectiv al recunoasterii statutului de colaborator. "Am semnat, am facut, dar faptele nu sunt politie politica", spun cei care au filat, au notificat, au pus microfoane, au pregatit represalii impotriva indisciplinatilor. Cum sa dovedesti in instanta reaua lor credinta?
Acesta este contextul in care Mona Musca, una dintre cele mai decente politiciene din perioada postdecembrista, a fost chemata sa raspunda unei plangeri penale. Responsabilitatea ei de a fi semnat un angajament cu Securitatea este dovedita. In ce priveste notele informative, ele sunt in exclusivitate pozitive. Intr-o asemenea situatie, exista doua variante legitime.
Prima ar fi sa consideri angajamentul cu Securitatea drept proba suficienta a colaborarii. Varianta este radicala, dar nu absurda. In anii cand doamna Musca devenea informatoare, nu exista niciun dubiu ca Securitatea era instrumentul central al opresiunii. Aceasta institutie reprezenta Raul. Daca se merge pe aceasta varianta, absolut intregul personal al Securitatii trebuie tratat ca responsabil. Pentru un securist, corespondentul angajamentului era contractul de munca. Or, "acordul" este in acest caz mult mai puternic. Ar fi si ilogic, si strigator la cer ca informatorii vinovati doar de semnarea unui angajament sa intre sub autoritatea legii, iar ofiterii de Securitate, nu. In plus, pentru semnatarii angajamentelor trebuie analizat intregul complex al recrutarii. Existenta inselaciunii, a santajului si a altor factori de presiune constituie circumstante atenuante.
A doua varianta ar fi sa se considere drept proba decisiva a colaborationismului existenta unor declaratii toxice, in masura sa faca rau celor vizati. Nu este cazul Monei Musca. Faptul ca din tot soiul de personaje imunde, ea a fost aleasa drept exemplu penal arata ca mecanismul deconspirarii a inceput sa functioneze intr-un fel monstruos. Judecati impulsive si partiale pot ajuta astazi Securitatea sa faca noi victime, culmea, in numele luptei cu mostenirea ei.