Uritul Bucuresti

Lipsa de viziune care loveste politica nationala se regaseste intacta la nivel local. In Bucuresti, politica locala nu doar ca lipseste, vorba lui nenea Iancu, cu desavirsire, dar nici nu este vreo sansa sa fie vazuta curind. Caci daca politica publica inseamna expertiza si coerenta, nimic de acest gen nu poate fi tolerat de cei care au primit, nu-i asa, votul popular.

Politica nationala, suspendata intre absurdul cotidian al mecanismului conflictual si un public indiferent sau reactiv, ramine departe de oameni. Alta ar trebui sa fie insa situatia politicii locale. Facuta pentru oameni, concreta, aceasta ar trebui sa fie pe masura oamenilor. In orice caz, transparenta. Or, nu se intimpla deloc asa.

Din contra, politica locala este chiar mai opaca decit cea nationala. Totul este la acest nivel, relativ.

Bunul plac, chiar si in marile orase, este o regula. Inmultirea comunelor dupa 2001 a dus la satrapizarea Romaniei. La tot pasul, micul stapin local, primarul, conduce aproape absolut. Mai ales daca a ales partidul cel bun. Si cind te gindesti ca pentru unii aceasta ar fi adevarata descentralizare. Pastrind proportiile, la fel este situatia si in cel mai important centru economic al Romaniei: Bucurestiul.

Deunazi, cind citeva organizatii protestau fata de proiectata demolare a policlinicii Coltea, primarul sectorului 3, Liviu Negoita, putin intrigat de protest, introducea o dilema: ce e mai bine, sa pastram aceste cladiri vechi sau sa modernizam orasul? Cu astfel de raspunsuri superioare mai are sens sa speram ca Bucurestiul poate fi salvat? Mi-am amintit atunci un episod de acum un an si jumatate, putin inaintea alegerilor locale pentru succesiunea lui Traian Basescu, cind alaturi de un grup de initiativa, Salvati Centrul istoric (de citeva saptamini perimetrul fusese inchis traficului auto), participam la o intilnire cu primarul sectorului 3.

In fata argumentelor economice, culturale si sociale, ba chiar arhitecturale si edilitare ale celor care ii cereau o politica clara si transparenta in privinta Centrului istoric, primarul facea referire la sustinerea majoritatii locuitorilor sectorului. Tirania majoritatii devenea un argument imbatabil. Identitatea unui oras se pierdea, ca un amanunt nesemnificativ, in jocul puterii. Intre timp, in cele 19 luni scurse, nimic din promisa reabilitare a inimii orasului nu s-a intimplat, dar firmele, precum anticariatele ce dadeau frumusetea locului, au dat faliment una dupa alta.

Lipsa de viziune care loveste politica nationala se regaseste intacta la nivel local. In Bucuresti, politica locala nu doar ca lipseste, vorba lui nenea Iancu, cu desavirsire, dar nici nu este vreo sansa sa fie vazuta curind. Caci daca politica publica inseamna expertiza si coerenta, nimic de acest gen nu poate fi tolerat de cei care au primit, nu-i asa, votul popular. Caci aceasta demonstratie de bunavointa edilitara, asfaltarile, facute in forta, nu tine loc de politica locala, dar, sigur, aduce venituri. Mai ales clientilor politici.

Totul se intimpla de parca cei care conduc orasul il urasc de moarte si vor sa il distruga definitiv. Cita vreme banii lipseau se gasea o scuza, dar acum, cind ei exista, cum se explica dezastrul? Deprimantele cartiere comuniste, locuri de angoasa si izvoare de criminalitate urbana, au ramas repere edilitare. Capitala cea mai inghesuita din Europa devine si mai strimta.

Constructiile, care mai de care mai lipsite de stil, sint lipite una de cealalta. De mai bine de o jumatate de secol, orasul acesta e martirizat de conducatori ranchiunosi, cei mai multi proveniti din medii culturale diferite, cu o instructie relativa si cu o atitudine ostila. Sub conducerea lor, orasul s-a frint. Pragmatismul, atit cel comunist, cit si cel capitalist, a fost stindardul care a justificat uritirea orasului. Dar totul a stat sub semnul modernizarii.

Comunismul isi gaseste buni continuatori printre edilii de astazi, chiar daca nu sint membrii vreunui partid succesor. Mental insa, sint prizonierii aceleiasi viziuni. Pentru acestia, Casa Poporului, acea hidosenie totalitara ce troneaza peste un oras lipsit de identitate, a devenit simbolul noului. Iar pentru ca inca depun marturie despre un oras normal, ce isi cauta locul, ultimele redute ale vechiului Bucuresti trebuie darimate sau strivite sub inaltimea zgirie-norilor. Incetul cu incetul, orasul enigmatic, dar totusi atit de real, din scrierile lui Mircea Eliade face loc unui monstru hibrid: nici vechi, nici modern, pur si simplu infiorator.

Intors impotriva locuitorilor sai, transformat intr-un loc fara istorie, Bucurestiul vietuieste.

Marele oras nu isi va reveni decit daca locuitorii sai vor iesi din inertie si vor deveni cetateni. Pina atunci, cei care, uneori fara intentie, intotdeauna sistematic, distrug orasul ramin stapinii jocului.

---

Despre autor: