Nu mai tin minte unde anume am citit ca, prin secolul al XIX-lea, i s-ar fi zis Bucurestiului, poate in bascalie, „Ilariopolis", ceea ce ar insemna „cetate a veseliei", a unor oameni „cu chef", nu foarte dispusi sa ia ceva in serios.

Simpatic nume, „Ilariopolis", oricum. Si, mai ales, plin de talc! Isi poate imagina cineva, oare, Bucurestiul curat? Sau ar fi posibil aiurea un Vanghelie pe post de primadona politica? Pentru a fi corecti, ar trebui sa recunoastem ca pe malurile Dambovitei nici sfintii, nici nebunii (daca nu intra in politica!), nici visatorii n-au nici o sansa. Sfintii cad in pacat. Nebunii, daca nu intra in politica, nimeresc la balamuc. Iar visatorii sfarsesc prin a pricepe ca gropile din Bucuresti au o functie pedagogica: ii impiedica sa umble cu capul in nori. Dar, vorba cuiva: nu s-ar putea sa radem ramanand foarte seriosi?

Si-mi pun si eu aceeasi intrebare, intrucat as vrea sa semnalez azi o problema mai importanta, sper, decat „lista lui Turcu" sau decit spectacolul dat de Stoica, Stolojan „si asociatii" in beneficiul PNL. Ma gandesc la faptul ca destinul nostru, ca popor, nu mai depinde acum de ceea ce Blaga zicea intr-un vers, devenit cliseu, ca „vesnicia s-a nascut la sat". Ar fi timpul sa ne intrebam ce „istorie" vom pune in locul acestei „vesnicii", intrucat, din pacate, ea e pe punctul sa devina „trecut".

Ma simt obligat sa fac cateva precizari. Nu voi intelege niciodata grimasa intelectualilor carora civilizatia noastra agrara le miroase a baliga. Desi am venit in Bucuresti de peste sase decenii si jumatate si am ajuns sa nu mai pot concepe existenta cu un closet in curte, imi e imposibil si azi sa confund sunetul ploii intr-un parc cu sunetul ploii intr-o padure. Sau sa nu devin melancolic cand imi amintesc cum se speriau gastele, ca strabunele lor de pe Capitoliu, de cate ori se intampla ca vreun automobil sa ridice trambe de praf pe ulitele din Lisa. Nu cred sa existe ceva mai minunat ca o dupa-amiaza banala de vara intr-o livada cu iarba abia cosita, cand nu se clatina nici o frunza in copaci si ai impresia ca auzi respiratia lui Dumnezeu. Dar am depasit demult viziunile siropoase cu care literatura samanatorista a falsificat imaginea satului romanesc. Azi, pot sa iubesc paradisul meu pierdut, admitand ca el mirosea si a rachiu prost.

Cu ce nu ma pot impaca e tendinta de a inlocui o mitologie mincinoasa cu dispretul pentru o evidenta. Singura noastra civilizatie reala, pana acum un secol si jumatate, a fost civilizatia rurala, cu virtutile, limitele si pacatele ei. Ea ne-a dat o identitate. Buna? Rea? Aceasta e alta problema. In masura in care exista un mod „romanesc" de a vorbi despre soarta, si nu despre destin, el nu poate fi inteles dincolo de felul in care a gandit taranul roman vesnicia: ca un timp linear, in care fiecare generatie duce mai departe ceea ce a mostenit. Mi se pare stranie teza lui Nae Ionescu (dar si a lui Iorga), dupa care ar trebui sa ne intoarcem la un stat taranesc. Dar mi se pare la fel de straniu sa uitam cat de subtire e, de fapt, modernitatea noastra. Sa ne amintim ca la trei secole dupa ce Magellan facuse inconjurul lumii, boierul valah Dinicu Golescu se mira grozav de ceea ce vedea in Ungaria si in Austria, adica in vecinatatea noastra.

Ce vreau sa spun? Desi fac parte din prima generatie incaltata in pantofi si pusa in situatia de a se obisnui cu o lume in care oamenii trec unul pe langa altul fara sa-si dea „buna ziua", nu pot cita decat cu un zambet afirmatia lui Bolintineanu ca „orasenii nu mai sunt romani". Daca as avea putin umor, as putea spune ca sunt ca acei barbari intrati in solda Romei care, in ultimele zile ale imperiului, s-au dovedit mai fideli Urbei decat romanii. Tocmai de aceea as dori sa afirm ca problema principala acum a Romaniei e sa renuntam la ideea stupida ca, pentru a ramane romani, va fi suficient sa-i invitam pe oficialii de la Bruxelles la cate un spectacol folcloric. Ne place, nu ne place, satul romanesc va avea de acum incolo din ce in ce mai putini tarani si din ce in ce mai multi fermieri. Istoria, la fel ca viata, nu e un orologiu care poate fi dat inapoi. Iar chestiunea identitatii nationale nu se rezolva in stilul doamnelor din inalta societate care se imbracau, pe vremuri, „la ocazii" in costum national.

Deci: ce sanse avem ca orasele noastre sa fie romanesti, fara sa esueze intr-un amestec de mahala autohtona si de imprumuturi cosmopolite prost asimilate? Nu-mi pot imagina ca politicieni de genul domnilor Basescu sau Videanu sunt capabili de asemenea „framantari". Dar nu se gaseste, oare, nimeni in Romania, dintre persoanele al caror cuvant conteaza, care sa se intrebe ce vom pune in locul „vesniciei" expirate la sat? Si nu e cazul doar al fostului „Ilariopolis", care a trecut de la faza de „mic Paris" la aceea, recenta, de „mic Stambul", iar acum se indreapta spre ceva pestrit in care snobismul si prostul-gust nu mai au limite clare. Cam toate orasele noastre arata la ora actuala ca un bazar, in care fiecare improvizeaza ce vrea.

Inca un motiv pentru a reformula o mai veche indoiala. Nu cumva, mai mult decat „jumatatea goala" a paharului, ar trebui sa ne sperie ceea ce contine „jumatatea plina"?