Mi se pare ca esecul coagularii dreptei romanesti de dupa 1989 are doua explicatii: prima tine de tentativa reusita a puterii postcomuniste de a diaboliza opozitia ca extremism. A doua tine de fatalitatea ca dreapta emergenta din primii ani ’90 a cautat sa recupereze traditia europeana a „binelui comun" doar in termenii anticomunismului radical.

Unii dintre noi au avut cindva necazuri cu „partidul" si au tinut minte. Pentru cei mai multi, antipatia dateaza din vremea comunismului, cind partidul unic nutrea pretentia de a exprima „vointa intregului popor". Acum am scapat, slava Domnului, de monismul bolsevic. Beneficiem de pluralism, chiar daca ne dezgusta tribalismul partinic. Putem alege si sintem alesi, ne exprimam preferintele (care merg mai curind spre lideri decit spre doctrine) si incercam sa nu privim practica utila a legaturilor de partid ca pe o restauratie a ratiunii totalitare.

Motivul pentru care va propun astazi un comentariu pe marginea conceptului de „partid" e legat de o mai veche intrebare personala: de ce nu avem, pe scena politica din Romania, un mare partid de centru-dreapta? Inainte de a schita vreun raspuns, va propun o mica excursie in trecut. Pe linia lui Platon, Aristotel si Toma d’Aquino, filosofii renascentisti considerau ca „partidele" exprima interesele unor grupuri a caror egoista pasionalitate desfide binele public. Machiavelli condamna „factiunile", insa accepta „partidele" ca expresii ale „umorilor" sociale. Hobbes, Locke sau Spinoza n-au decit ocari pentru „partide", in care vad o sursa de discordie si de subminare a ordinii naturale. Pentru ei, numai poporul (sediul armonios al societatii umane) are dreptul sa rastoarne tiranii. Conspiratorii reuniti in partide nu merita decit dispretul celor buni. Doar Montesquieu intoarce foaia, socotind ca partidele sint bine venite, pentru ca dreneaza tensiunile inerente luptei pentru putere. Mai tirziu, revolutionarii - precum Rousseau - si-au dat mina cu dusmanii revolutiei -precum Joseph de Maistre - pentru a relua critica organica a partidului „rau". Pina si liberalii de secol XIX, sa zicem Tocqueville, au continuat sa fie sceptici. Pe scurt, gindirea politica europeana a fost preponderent contrapartinica, plecind de la convingerea ca interesul general („bonum commune") e cel mai just exprimat prin statul-natiune sau, in cazul marxismului, prin dictatura proletariatului.

Precedenta digresiune istorica dovedeste cit de naivi sintem atunci cind privim democratia reprezentativa ca pe un model multisecular si universal, in vreme ce functionarea ei s-a limitat, in timp&spatiu, la anii postbelici din aria euro-americana. Ca fenomen dezvoltat cu adevarat, abia dupa 1945 democratia moderna, bazata pe competitia partidelor, nu ne-a fost accesibila direct, din cauza comunismului. Si tot din cauza comunismului am pastrat reflexul de a suspecta ideea de partid, fara sa redescoperim, in compensatie, tema clasic-europeana a „binelui comun".

Mi se pare ca esecul coagularii dreptei romanesti de dupa 1989 are doua explicatii: prima tine de tentativa reusita a puterii postcomuniste de a diaboliza opozitia ca extremism (va amintiti probabil „legionarii" inchipuiti din Piata Universitatii). A doua tine de fatalitatea ca dreapta emergenta din primii ani ’90 a cautat sa recupereze traditia europeana a „binelui comun" doar in termenii anticomunismului radical. Ar fi fost normal ca fondul nostru bizantin-ortodox sa sustina idealul de a restabili ordinea comunitara, numai ca, dupa cinci decenii de abuz etatist, dirijat impotriva individualitatii, majoritatea electoratului s-a temut sa legitimeze, prin vot, proiectul unei drepte care, vizind ansamblul natiunii, parea sa alunece intr-un totalitarism de semn schimbat.

Am preferat atunci, cu titlu de terapie colectiva, aventura „partidelor" cu 250 de membri. Am experimentat voluptatea negatiei, nebunia „bisericutelor" si atomizarea voluntara a puterii. Elitele democratice s-au coagulat numai in virtutea vointei de a contesta partidul-stat, mostenitor al PCR, pierzind cu totul din vedere tema binelui comun, ca liant public al identitatii romanesti. Abia acum, cind UE incheie obiectiv tranzitia, realizez ca exigenta morala purtata de Corneliu Coposu trebuie confirmata pina la capat, pentru ca numai prin condamnarea oficiala a comunismului, deconspirare si lustratie vom putea reinventa ordinea comunitara de care depinde succesul integrarii. Un mare partid de dreapta se va naste numai dupa ce despartirea oficiala de comunism, dublata prin ecarisajul simbolic al deconspirarii, le va permite romanilor din clasa de mijloc sa lucreze pentru interesul general fara sa mai aiba impresia ca se angajeaza doar in lupta cu sechelele vechiului regim.

Iata contextul in care as situa, cu anticipatie, momentul din decembrie 2006, cind presedintele Traian Basescu se va adresa Camerelor reunite ale Parlamentului, in sesiunea solemna dedicata condamnarii sistemului comunist din Romania. De indata ce acest gest politic va marca incheierea unei epoci istorice, constructia dreptei va scapa de pacatul originar al anticomunismului care incurajeaza, paradoxal, supravietuirea trecutului rosu. Ne apropiem de o rascruce benefica, prin depasirea careia vom face in sfirsit cunostinta cu bucuria de a fi compatrioti.