Marea Britanie va impune restrictii liberei circulatii a fortei de munca dinspre Romania si Bulgaria spre propria piata. Expertii autohtoni explica acest lucru prin ratiuni de politica interna britanica.

Numai ca vesti similare vin si dinspre Germania, Franta, Belgia, Olanda, Irlanda. Se vor gasi, desigur, analisti sa explice ca de vina sint ratiuni politicianiste interne in fiecare dintre aceste cazuri. Inevitabil, alegeri vin, la diferite intervale, peste tot. Logica dupa care calculele meschine ale politicienilor lor sint de vina pune surdina oricarei remuscari. Cred, totusi, ca gresim grav cel putin de doua ori. O data, pentru ca nu ii intelegem pe ei si, apoi, pentru ca nu ne cunoastem, inca, pe noi. Sa ma explic.

Ne imaginam ca „la ei" e ca „la noi". Aici, lumea s-a obisnuit ca o campanie electorala e un fel de festival al minciunii, o vreme in care politicianul isi pierde masura si face toate draciile ca sa smulga voturi. La noi, e de la sine inteles ca ceea ce se spune in campania electorala nu e adevarat si un om cu mintea la cap nici nu pune pret pe aceste promisiuni sau declaratii. Acceptam tacit ca, in goana dupa gratiile electoratului, partidele si exponentii lor au dreptul sa faca si sa zica orice. Dupa aceea insa redevenim seriosi, sobri, normali, ceea ce inseamna ca nu mai tinem cont de vorbele aruncate sub febra electorala. Ni se pare ca asa e in democratie. Mi-e teama ca o observatie atenta a momentelor electorale occidentale si mai ales britanice, ca tot veni vorba, duce la alta concluzie. Acolo, dezbaterea electorala nu e o minciuna unanim acceptata, o „captatio" cu orice pret, in numele truismului ,"asa e in politica, n-ai ce-i face". Pot fi zgomotosi sau chiar bombastici, dar candidatii englezi, germani sau olandezi sint cu mult mai responsabili decit sintem noi obisnuiti sa fie ai nostri. Nu cred, cu alte cuvinte, ca cele mai multe tari ale Pietei comune impun restrictii pentru forta de munca romaneasca doar pentru ca politicienii de acolo se afla in ebulitiune electorala si noi, versati cu de-astea, trebuie sa-i intelegem, pentru ca le trece si pe urma, dupa alegeri, alta e socoteala. Adevarul e cu totul altul. Cu mult mai profund. Sint gata sa pun pariu ca, chiar daca ne-am fi aflat la trei ani si jumatate distanta de alegeri, autoritatile britanice ar fi procedat la fel.

Exista o legatura intre ceea ce scrie „The Sun" si ceea ce au decis politicienii britanici (si cu asta trec la a doua noastra eroare, care priveste imaginea pe care o avem noi in propriii nostri ochi). Dar legatura nu consta in faptul ca textele din tabloid au determinat decizia politica, ci in aceea ca ambele au la baza ideea ca Romania e un membru de rang secund al Uniunii, un fel de sarac venit tirziu, intrat in salon prin intredeschiderea usii gata sa se inchida, primit cu stringere de inima. Mesajul e ca se putea foarte bine si fara noi, ca aderarea Romaniei la UE e acceptabila doar pentru ca planul Schuman nu a avut o harta bine delimitata ca anexa. Aderarea noastra la UE a fost posibila doar pentru ca argumentele geografice si culturale sint fatale in chestiune. Mai precis, sintem tratati asa pentru ca aderarea noastra a fost mediocra, pentru ca nu am putut proba niciodata pe parcursul celor aproape zece ani de eforturi proeuropene ca sintem competitivi si aducem, in realitatea Uniunii, plusvaloare. Chiar acum, continuam sa dovedim ca nu intelegem in ce univers am intrat. Noi facem ce stim sa facem, dupa puterile si priceperea noastra, crezind, poate, ca asa face un european. Dar ne inselam. Dupa situatia penibila iscata de nominalizarea comisarului roman (examen la care grupul politic conducator a cazut rusinos, nefiind capabil sa trimita un politician de forta, asa cum era de asteptat), apare acum si situatia ridicola in care Clubul Roman de Presa scrie, ingrijorat, ambasadorului britanic la Bucuresti. In esenta, CRP semnaleaza ambasadorului preocuparea sa fata de „articolele sistematice de manipulare si de instigare a opiniei publice din Marea Britanie impotriva romanilor ca etnie si ca natiune, (s.a.) pe care le tiparesc in ultima vreme publicatii britanice de mare tiraj". Mai departe, se spune in scrisoare ca asemenea articole, pe de o parte, zdruncina increderea presei noastre in modelul britanic si, pe de alta parte, afecteaza imaginea Marii Britanii in ochii romanilor. Citind scrisoarea, probabil ca ambasadorul se intreaba: „Si ce pot face eu?" Sigur, zeii presei noastre stiu bine ca guvernul britanic, si cu atit mai putin Ambasada Majestatii Sale la Bucuresti, nu pot interveni in redactiile tabloidelor calomniatoare. Atunci la ce rezultat se asteapta semnatarul scrisorii? Ar fi fost normal, de pilda, ca o atare reactie, daca tot s-a considerat necesar sa fie articulata, sa fi fost indreptata spre organizatia similara a breslei britanice, daca o fi existind vreuna, sau, mai bine, spre publicatiile care-i denigreaza pe romani. Un dialog ca de la jurnalist la jurnalist ar fi fost cu mult mai aproape de spiritul european decit o mica pira la guvern. Ar fi existat insa pericolul ca apelul jurnalistilor nostri, complet lipsiti de influenta si de anvergura europeana, sa fi fost cu totul ignorat de confratii britanici si atunci, abia atunci, am mai fi primit o lectie despre ceea ce insemnam cu adevarat in aceasta Europa unita.

Pina la urma, toate acestea vor trece. In maximum doi ani, restrictiile accesului pe piata muncii se vor ridica. Peste alti citiva ani, romanii vor fi priviti cu naturalete ca niste cetateni europeni. Ar fi pacat insa ca aceste lectii pe care le primim acum cu durere sa nu ne invete chiar nimic.