PUBLICUL UNOR MARI CABOTINI ai vietii culturale oboseste la un moment dat. Una din cauze priveste varsta cabotinului. Ceea
ce era virtute la 30 de ani e nepotrivire flagranta, la 60. La batranete se scriu romane de dragoste, nu poezii de amor chior. Cabotinului nu-i mai ramane de jucat decat rolul titanului insingurat. Dar jucat astfel incat sa afle toata lumea ce gigantica e aceasta suparare a dumisale, ce miez filozofic are ea. Cabotinul se retrage din viata publica intr-o galagioasa discretie. Trebuie sa-i stie toata lumea sihastria. Sa i se duca vestea. Suferinta, ca spectacol de gala, iata la ce solutie recurg unii ca sa nu piarda primul-plan. Aud ca unul din ""regii nebuni"" ai Parlamentului ar avea cancer. Normal e sa se spuna: Saracul, iar are cancer! De cate ori ii obosea publicul, omul asta avea cancer. Pe primul, l-a avut la 30 de ani. Numai eu ii stiu vreo patru.

TREBUIA SA FAC TREI LUCRURI in mare graba: sa pun niste carne la fiert, sa arunc gunoiul si sa-mi duc articolele la redactie. Am aruncat articolele, am pus gunoiul la fiert si am dus carnea la redactie. Un suta la suta - din punct de vedere statistic - curat.

UN REGIZOR de filme documentare, care la batranete avea o infatisare impresionanta - parul alb ca o coama de leu, nas de vultur, privire de soim, plus alte virtuti de atlas zoologic - , mi-a spus ca asa i-a fost sortit lui sa se nasca larva si sa moara fluture. ""Sa vii sa ma vezi mort - mi-a zis el - , toate femeile se vor indragosti de mine. Voi fi frumos ca Sfantul Petru.""

Citeste si:

LA REVISTA ARTA, care aparea lunar, ma duceam rar si cu un soi de frica. Frica vine si din neintelegere. Ii gaseam pe redactori tacuti, concentrati pe teancuri de hartii si aveam sentimentul ca ii tulbur dintr-o munca asidua si importanta. Cand paraseam redactia ma simteam istovit. Munceau o luna intreaga, zi de zi, la un articol de doua-trei pagini. Asta nu intelegeam, cum poti sa bati in cap un articol o luna intreaga, luni de-a randul cate unul, ani de-a randul... Am discutat chestiunea cu unul dintre supravietuitorii perioadei, iar discutia mi-a sporit frica: Ne prefaceam ca lucram - mi-a spus el - , stateam toata ziua cu nasul in hartii. Dar nu ca sa ne vada seful, ci ca sa creada ceilalti colegi ca doar ei faceau asta, pe cand eu chiar trudeam.

UNDE DUCE COMPASIUNEA cand milosul greseste usa: o duduie ziarista observa, la un
targ de arta, ca pensionarii, saracii, nu pot din pensia lor mizera
sa-si cumpere Luchieni si Grigoresti. Ca si cum poporul - fiindca-i democratie - ar trebui neaparat sa posede ceea ce poate foarte bine sa vada la muzeu.

NU TREBUIE SA FII BEAT ca
sa confuzi, in parcurile publice, veceurile ecologice cu cabinetele paznicilor. E destul sa te afli, cum obisnuiesc sa spuna comentatorii sportivi, sub presiune. Sau sa nu fi vazut niciodata niste toalete
ecologice, dar sa stii ca exista.