Traim vremuri tulburi si tulburatoare, in care parca, asa cum scria Shakespeare, ""lumea isi iese din tatani"". In ce sa mai crezi, pe ce sa te mai sprijini cand totul, in jurul tau, pare sa se naruie iremediabil, catastrofal? Cand toate valorile, intelectuale si morale, par sa se fi erodat pana la nemairecunoastere? Stimat cititor, iti marturisesc confuzia si suferinta mea in mijlocul unei lumi pe care n-o mai recunosc.

Politicienii in care-am crezut
m-au dezamagit pe rand. Am aflat despre multi ca au colaborat cu Securitatea, i-am vazut capabili de jocuri murdare ca sa-si pastreze puterea. Nu cunosc nici unul, unul singur macar, despre care sa poti spune ca e un om integru, pe care l-ai vota cu amandoua mainile. Partidul in care-am crezut s-a dovedit un ghem de interese vulgare, economico-financiare, si la fel de nepasator in privinta binelui comun ca toate celelalte. Foarte multi oameni din lumea culturala s-au schimbat in ultimii ani stupefiant la fata. Ii vezi, pe ei, pe care i-ai admirat atat, alergand dupa functii, distinctii si premii, participand la un sistem care minte pe fata si care se minte pe sine insusi. Pe rand, apoi, cativa dintre liderii de opinie ai societatii civile, unii foarte prestigiosi, si-au vadit un trecut dubios si au cochetat cu impostura. E ca si cand sistemul comunist, pe care l-am crezut mort si ingropat, a razbatut prin cele doua-trei lopeti de pamant aruncate pe el in pripa si-si imprastie acum miesmele, otravind totul in jur.

De altfel, comunismul nu e nicidecum atat de invins in lume cum tindem sa credem. In strainatate am intalnit la tot pasul oameni, altfel foarte decenti, unii dintre ei intelectuali de rasa, care cred inca, netulburati, in nobilele idealuri ale socialismului si comunismului. Am avut la tot pasul ocazia sa-mi dau seama ca bietul meu liberalism este demonizat mai departe in Occident, e considerat o ideologie odios-capitalista. Am auzit la intruniri literare simandicoase poeme recitate cu patos despre imperialism si despre lupta pentru pace, care-ar fi putut fi foarte bine scrise in anii a€™50. Stanga comunisto-socialisto-anarhista trece azi peste cadavrele a zeci de milioane de victime ale lui Stalin, Mao, Pol Pot, peste suferinta cumplita a popoarelor carora li s-a impus comunismul, si indrazneste sa defileze iar cu steagurile rosii, cu secera si ciocanul pe ele.
Am fost decenii la rand filo-american, am vazut in marea tara de dincolo de ocean pamantul fagaduintei, garantul democratiei si-al libertatii in lume. Azi, America m-a pierdut ca admirator si suporter, caci nu se poate merge la nesfarsit ""din greseala in greseala spre victoria finala"". Iar daca sarea nu mai sareaza, cum se spune in Biblie, atunci ce altceva pe lume va mai sara? Pierderea increderii in vocatia etica a Americii e pentru mine, o data cu pierderea credintei intr-o lume postmoderna mai buna, o mica tragedie personala.

Europa imi cere, pe drept cuvant, sa fiu civilizat, corect politic, integrat in sistemul sau de valori. In acelasi timp, insa, imi tranteste portile pietei muncii in nas la un mod sovin, dispretuitor, intolerabil. Am citit articolele despre romani din presa britanica, italiana si spaniola, am citit si discursurile politicienilor: ele ar fi putut aparea foarte bine si in ""Romania Mare"". Iar daca britanicii sunt nepoliticosi si sovini, cum se poate pretinde politete si toleranta unui popor mutilat timp de decenii, cum este poporul roman? Caruia comunismul, incidental, i-a fost varat pe gat la fel de mult de Churchill ca si de Stalin?
Sunt doar cateva fete ale lumii care nu prevestesc nimic bun pentru viitor.