In iarna anului 2002-2003 sprijinitorii unei schimbari de regim in Iran erau optimisti in viziunea lor asupra fazei de dupa invazie a razboiului. Oricine sugera ca este foarte probabil sa se intample ceea ce de fapt s-a intamplat era criticat ca fiind pro-Saddam, anti-american sau ambele. Totusi o evaluare serioasa a dificultatilor ar fi contribuit la evitarea multor greseli care s-au dovedit atat de costisitoare in ceea ce priveste vietile si resursele americane - ca sa nu mentionam suferintele irakienilor.
Acum anumite voci din Statele Unite si din alte parti propun o actiune militara impotriva Iranului. Astfel ca este logica intrebarea: care sunt scenariile realiste privind consecintele unei asemenea interventii? Exista planuri pentru administrarea situatiei post-conflict?
Fara indoiala, cei care doresc sa atace - fie singuri fie intr-o coalitie - au mai multe optiuni, de la blocade navale si aeriene la raiduri, sabotaje in interiorul tarii sau un atac masiv din afara. Insa si iranienii au atuuri in maneca, unele previzibile, altele nu.
Ar putea deveni agresivi in Irak si Afganistan. Militiile Hezbollah - sprijinite de Iran si Siria - ar putea redeschide ostilitatile. Grupuri teroriste, atat vechi cat si noi, ar putea primi fonduri si voluntari. O interventie militara directa in Golf si Stramtoarea Hormuz - prin care trece 40% din petrolul vandut de Iran - nu poate fi exclusa. Cu consecinta ca preturile petrolului vor sari in aer.
Unii analisti sustin ca efectele negative ale unui astfel de rezultat vor dura doar "cateva luni". In viziunea lor, o data ce capacitatile militare si programul nuclear iraniene vor fi distruse, iranienii insisi nu vor mai reprezenta o amenintare. In orice caz pare evident ca indiferent ce se va intampla, iranienii vor duce in anii urmatori un razboi asimetric nu doar in tara lor, ci si in regiunile invecinate. Dupa cum arata cazul Irakului "cateva luni" constituie o perioada lunga in Orientul Mijlociu. Faptul ca reactia iraniana la un atac militar ar putea fi una feroce nu inseamna ca Guvernului iranian ar trebui sa i se permita sa faca tot ceea ce crede de cuviinta. Dimpotriva, comunitatea internationala trebuie sa fie gata sa impuna regulile sacre ale coexistentei pasnice, ceea ce uneori inseamna recurgerea la folosirea fortei. Insa, intr-o lume interconectata si interdependenta, folosira fortei nu poate fi rezultatul calculelor politice nationale. Mai degraba trebuie sa fie produsul celui mai larg consens posibil pe baza unei evaluari critice a amenintarii.
Razboiul impotriva Irakului din 1991 este un exemplu al unei interventii militare prin consens global. Daca un astfel de consens nu poate fi atins, cel putin puterile occidentale si statele cu opinii asemanatoare trebuie sa fie de acord, cum a fost in Kosovo in 1999. A treia posibilitate - actiunea militara sustinuta de un grup mic de state - ar trebui sa fie evitata, din motive practice, legale si morale. Azi, eficienta actiunilor externe este legata indisolubil de legitimitatea lor.
Cand este vorba de decizia asupra modului de actiune in privinta Iranului, SUA si aliatii lor ar trebui sa isi aminteasca de urmatoarele principii. Primul: este cruciala realizarea unei evaluari rationale a amenintarii. Dupa lectia invadarii Irakului, democratiile nu ar trebui sa permita obsesiilor personale, fanteziilor si dogmelor sa contamineze procesul de realizare a politicii externe. Este esentiala distinctia dintre ce stim, ce ar trebui sa stim - si ceea ce ne-ar placea sa ne spuna iranienii - ca si ceea ce este speculatie. Semnalele de alarma care arata ca este momentul de actiune ar trebui sa fie trase la momentul corect, nu inainte.
Al doilea principiu: atata vreme cat nu este detectata o incalcare serioasa a legii internationale, negocierile cu Iranul trebuie sa continue. Iranul este parte a Tratatului de neproliferare nucleara si a declarat in mod repetat ca programul sau nuclear are destinatii pasnice. Angajarea de discutii cu Iranul nu inseamna ca credem sau negam aceste declaratii. Mai degraba asigura o cale de atingere a unei intelegeri mai bune a punctului lor de vedere. Al treilea principiu: sanctiunile nu trebuie eliminate, insa ar trebui interpretate mai degraba ca mijloace de presiune decat un preludiu la razboi. Dupa cum a indicat Javier Solana, seful diplomatiei europene, chiar daca Consiliul de Securitate al ONU ar aproba sanctiunile, usa negocieirlor ramane permanent deschisa.
In sfarsit a avea de-a face cu Orientul Mijlociu, nu doar Iranul, solicita o abordare proaspata, deschisa si comprehensiva. Toti actorii regionali si locali trebuie implicati. Ar trebui explorate noi metode. Administratia SUA trebuie sa recunoasca ca politica externa nu este o politica de securitate, iar o armata puternica nu reprezinta o bagheta magica. Intr-adevar, daca cineva are un ciocan, toate problemele par a fi cuie. Problema reala incepe atunci cand respectivul crede ca ciocanul reprezinta o solutie si pentru durerile de cap.
Copyright: Project Syndicate, 2006.
www.project-syndicate.org