Pe Grigorie Florescu l-am cunoscut la Ecran Club. La acea casa de cultura a studentilor, plasata chiar la intrarea in Grozavesti, am ajuns pentru a urma cursurile de regie de film pentru amatori, tinute in acel moment de Timotei Ursu. Au fost luni de zile in care am vazut zeci de filme, de la Griffith si Eisenstein pana la Bergman si Godard, am aflat cand se iau imaginile in racourci si cand in plongé si am visat noaptea scenarii din care urma sa filmez ziua cateva scene, pe masura resurselor limitate de pelicula. Tot atunci am descoperit existenta cursurilor de yoga tinute de Gabriel Bivolaru in aceeasi cladire, la care m-am si inscris in anii 1974-1975. Urmasem anterior, circa o jumatate de an, cursuri de hatha yoga la stadionul 23 August cu un profesor foarte in varsta, cred ca avea deja 80 de ani, un fost judokan care isi gasise interesul pentru filozofia hindusa tocmai in Japonia. La cateva din orele tinute la Ecran Club a venit, cum spuneam, si Grigorie Florescu. Am inteles ca tanarul mic si slab, cu o figura prinsa in linii ferme, era tehnician. Sa fi apartinut vreunei comunitati fervent religioase? Mi-a dat aceasta impresie datorita ochilor sai aprinsi, fixati cumva spre inauntru. Dar si datorita felului dezinteresat in care se implica intr-o multime de lucruri. Grigorie Florescu "facea rost" de carti de yoga, mai precis, avea posibilitatea sa le fotocopieze si sa le distribuie doritorilor. Cei 50 de bani de pagina acopereau sumele datorate lucratorilor ce-si luau riscul sa faca xeroxurile.
Pe Florescu l-am primit acasa de mai multe ori. Discutam fara retineri, asa am aflat ca depusese o cerere de plecare in Statele Unite si, ca urmare, era chemat din cand in cand la Securitate. De la el am facut rost, in copie, de cartile de yoga ale lui André Van Lysebeth - un foarte bun punct de pornire pentru cititorul occidental -, dar si de L'archipel du Goulag, marele roman-marturie al lui Soljenitan. Sa fi fost oare prin anul II la Facultatea de Fizica? Cartea a avut un impact extraordinar, nu-mi imaginasem pana in clipa aceea, cu toate antecedentele, ca Raul are chipul atat de had. Ea m-a ideologizat in atitudinea mea fata de comunism pentru totdeauna. Cand in iunie 1982, presedintele Reagan a rostit celebrul sau discurs privitor la "Imperiul raului", i-am sorbit si sarbatorit cuvintele. Oameni precum Florescu faceau o opozitie discreta, riscanta si esentiala. Multiplicau aici, in Romania, in conditii de ultra-supraveghere, carti care aveau puterea sa hraneasca destine, stabileau legaturi intre oameni si transmiteau informatii, toate fara nici un interes vizibil. Acest tip de rezistenta nu putea fi integrat de scenaristii Securitatii in nici o forma de colaborationism, de aceea era pedepsit metodic, cu pasiune, cu rautate.
La un moment dat, Florescu mi-a zis ca anchetatorii au devenit mai rai. In timpul discutiilor, incepusera sa-l loveasca. Era hotarat sa plece cat mai repede din tara. La catva timp, era deja prin 1976, m-a anuntat ca primise viza de iesire. I-am cumparat ultimele carti, i-am spus la revedere si de atunci nu ne-am mai vazut.
Prima ancheta
Insa Florescu mi-a scris din Austria. Imi explica, intr-o vedere, parand ca intr-un fel se scuza, de ce a parasit Romania. A urmat apoi tacerea, ca peste cateva luni sa primesc de la el primul plic din Statele Unite. Au urmat si altele, ultimele continand si lucruri noi: biletele cu adrese scrise pe spatele lor. Ma ruga sa le pun in plicuri si apoi la posta.
S-au intalnit cu acea ocazie doi naivi. Unul era Florescu. Isi inchipuia probabil ca scrisorile lui venite din SUA vor ajunge la mine fara sa treaca pe la Unitatea Speciala "S", care se ocupa exact cu controlul corespondentei. Nu i-am spus ca as fi fost chemat vreodata pe la vreo ancheta, nici nu fusesem, dar daca el era atat de supravegheat, inerent devenisem si eu. Un realist si-ar fi dat seama.
Al doilea naiv eram chiar eu. Dintr-un respect ad litteram pentru privatitatea corespondentei nu m-am uitat niciodata pe hartiile pe care le distribuiam la cererea lui. La nici una, nici macar pentru a-mi face o idee. Astazi mi-as spune probabil ca atat timp cat fac un lucru ce comporta riscuri si responsabilitati, am dreptul sa stiu despre ce-i vorba. Fac ce mi se cere, dar in cunostinta de cauza. Oricum, orice ar fi continut biletele, nu as fi refuzat apelul lui Florescu.
Acesta este fundalul cand, in vara anului 1979, am primit acasa, intr-o seara, un telefon de la cineva care se prezenta cu o functie oficiala. Cu o voce eleganta, dar sugestiva, "functia" mi-a dat intalnire a doua zi dimineata, pe strada Academiei.
Era limpede cine se interesa de mine. Cel mai frapant mi se parea insa momentul ales. Eram casatorit din 1974, dar niciodata, pana in 1979, nu se intamplase ca sotia sa plece la un colocviu in tara, deci cu un program ale carui detalii puteau fi cunoscute oficial. Si nici copiii nu erau in acel moment acasa, ca sa fiu obligat sa raman cu ei. Eram singur, in mod exceptional, tocmai bun de luat la intrebari, in conditii complet controlate.
A doua zi, spre ora zece cred, am ajuns la punctul fixat. Cel care ma intampinase era un tanar zambitor, amabil, aproape bland. Mi-a multumit ca am venit, mi-a spus ca lucreaza la Ministerul de Interne si m-a rugat sa merg cu el la Sediul Militiei Capitalei. Nu i-am pus nici o intrebare, l-am urmat, am urcat la nu stiu ce etaj, tanarul a deschis o usa si m-am trezit intr-o camera mare. Mi-a iesit in fata un personaj imbracat in civil, masiv - inalt si bine hranit -, mi-a intins mana, i-am dat-o, mi-a strans-o cu forta, era clar ca presiunea excesiva fusese premeditata, in sfarsit, mi-a aratat scaunul care ma astepta, la vreo patru metri in fata biroului sau masiv. Mai tanarul sau coleg s-a asezat pe un alt scaun, lipit de perete, sa aiba probabil intreaga imagine sub ochi, cine stie?, sa invete.
"De ce credeti ca v-am chemat?" Sau "te-am chemat" - nu-mi mai amintesc daca ma tutuise, desi eram sensibil la acest detaliu. Nu stiam. Am tot tinut-o asa o perioada. Trebuia insa sa ajungem undeva, la un subiect aflat in interesul lor. Probabil, "pentru ca mergeam la bibliotecile straine". E bine, dar sa ma gandesc si la altceva. Aa!, facusem o cerere la inspectorat sa trimit la Journal of Philosophy o lucrare de logica si nu primisem aprobarea.
Nici asta. Atunci chiar am facut o figura mirata. Despre ce "altceva" putea fi vorba? Si-au dat si ei seama ca nu pastram ceva ascuns in minte, asa ca ofiterul care, cred, se identificase si prin grad, colonel, mi-a adus aminte de biletelele lui Florescu pe care le trimiteam prin tara. I-am spus in doua cuvinte ca da, le primisem, fusesem prieten cu Florescu si deci, ce era mai firesc decat sa fac ce imi ceruse? Oricum, nu ma uitasem pe ele nici o clipa, nu stiu ce semnificatie aveau. Cei doi au realizat ca sunt absolut sincer, chiar naiv, dar din aceeasi cauza si greu de abordat. Trebuiau sa faca o demonstratie, asa ca masivul colonel a ridicat tonul, m-a privit cu ochi maniosi si mi-a zis ca amicul din Statele Unite face porcarii... Nu mi-a spus despre ce "porcarii" era vorba. Mi-a cerut sa le aduc a doua zi dimineata scrisorile lui Florescu. Le voi aduce, le-am zis. "Si sa nu mai trimiti biletelele pe care le gasesti in plicurile lui Florescu!", a adaugat. Ei, asta era altceva. Cum sa-mi refuz prietenul? "Dar ma voi uita, sa vad daca ele contin ceva ilegal". "Sa te uiti!", mi-a zis el rapid, grabit sa recupereze, sa para ca initiativa ii apartine in intregime.
Acesta era un aspect pe care l-am observat atunci si avea sa se confirme mereu dupa aceea. Procedurile invatate le cereau, se pare, anchetatorilor, sa aiba ultimul cuvant. Daca intampinau un refuz, trebuiau sa-l prelungeasca in vreun fel cu o expresie a vointei lor. A doua observatie il privea pe cel aflat pe scaun. El era "securistul bun". In interviurile pe care le-am luat fostilor yoghini din grupul Bivolaru, haituiti in anii '80, toti mi-au vorbit despre aceasta impartire de roluri. Tanarul "meu" ofiter il juca cu brio. Zambea cuceritor tot timpul, a intervenit de vreo doua ori impaciuitor. Peste 8-9 ani, aveam sa descopar intre cei patru agenti care se ocupau cu filarea mea, deci cu munca cea mai bruta, o persoana cu ochi albastri (iata!) care mi s-a parut angelic. I-as fi spus tot ce aveam pe inima. Cum poti sa mai ai incredere in ce-ti spune impresia exterioara, dupa asemenea experiente?
In sfarsit, am avut atunci impresia, care s-a tot intarit peste vremuri, ca Securitatea avea profilul psihologic deja pus la punct inaintea primei intalniri. In discutia din 1979, in biroul Securitatii ascuns la sediul Militiei Capitalei au evitat in ultima clipa intrarea pe un fagas care ar fi dus sigur la confruntare.
"La bibliotecile straine", a continuat colonelul, "sa nu te mai duci". (Iata, parca totusi m-a tutuit.) Cum sa nu ma duc?, i-am replicat eu. Am nevoie de cartile de acolo, de presa. Nu acesta este si rostul bibliotecilor? Da, bineinteles, pentru asta sunt, a inghitit si raspunsul acesta, vadit iritat. Dar sa ai grija, ele sunt si agentii de spionaj, a tinut ofiterul sa adauge confirmand teza ultimului cuvant.
Puteam sa plec. Mi-a intins mana si m-am apropiat de birou sa i-o strang. "Scoate ce ai in buzunare, sa vedem si noi!" a facut el cand am ajuns chiar in fata lui, ultima demonstratie a autoritatii de care tinea mortis sa ma convinga.
Am scos. Am pus intr-o mana un maldar de chei, un maldar de monezi, nu stiu cum stransesem atata metal la mine. Aveam palma stanga, in care asezasem cu dreapta totul, absolut plina de obiecte metalice. I-am vazut privirea atenta, i-am luat urma ...., am realizat ce miza avea momentul. Cel mai mic tremur al mainii ar fi transformat-o intr-un ditamai instrument pus pe clinchet. Dar eu facusem yoga. Puteam sa-mi controlez perfect respiratia si muschii mainii. Renuntasem de atatea ori la viata impreuna cu eroii lui Malraux, nu eram sa ma inconvoi in fata acestor soldati ai partidului care incremeneau infricosati la ordinele unui bicisnic precum Ceausescu. Am stat indelung cu mana intinsa, nemiscata, zambindu-mi trist tot mie, cum se va repeta de fiecare data cand aveam sa ramanem in trei: eu, "ei" si insasi existenta.
Bibliotecile straine
Una din bataliile pe care colonelul nu le castigase la acea (prima) ancheta privea vizitarea bibliotecilor straine. Mergeam la Biblioteca franceza si apoi, la cea americana, de la inceputul studentiei. In orele cat stateam pe bulevardul Dacia la nr. 77 imi consumam portia mea de fericire. Acolo i-am citit cu pasiune pe politologii francezi, in frunte cu Raymond Aron, dar si pe Lacan - in cea mai dificila franceza pe care am intalnit-o vreodata -, marea revelatie Marcel Mauss, volumele lui Claude-Levy-Strauss care nu fusesera inca traduse, sau pe Michel Foucault, pe vremea aceea de negasit in alta parte. Citeam ziarele si hebdomadarele care contrastau teribil cu cenusiul presei comuniste. Pentru mine, Occidentul arata stralucitor, precum Le Point, Le Nouvel Observateur sau l'Express. Tot de Biblioteca franceza ma leaga o amintire care a exclus orice alta cale in viata, alta decat aceea pe care, doar in principiu pana atunci, mi-o alesesem. Sa fi fost prin 1976-1977, cand am citit primele articole despre ce faceau khmerii rosii in Cambodgia, devenita intre timp Kampuchia democratica. Printre altele, aflam despre "les exercises de cruauté", care aratau cam asa. Soldatii de 13-14 ani erau adunati la marginea unei ape, iar superiorii lor aruncau maimute crocodililor obisnuiti cu ofrandele primite. Intrucat ele isi traiesc spasmodic frica, maimutele lasate sa se balangane catva timp deasupra boturilor lacome tipau ingrozitor. Luptau disperate sa scape de soarta ce le fusese hotarata, pana in clipa in care se prabuseau in gurile larg cascate. Aceste scene ii transformau pe soldati, la acea varsta inca doar copii, in cei mai sadici, cei mai cumpliti aparatori ai poruncilor Angkar-ului. La orele de asa-zisa anatomie, cate un dusman al poporului era agatat cu capul in jos de o creanga, iar unul dintre elevii in uniforma sectiona cu baioneta cosul pieptului, lasand sa se vada cum bate inima in organismul inca viu cateva minute.
Citeam toate acestea si mi-era rusine ca exist. Pe lume aveau loc asemenea orori si eu nu puteam face nimic, dar nimic, nimic, nimic, ca sa le curm. Bicisnicul Partid Comunist Roman dadea in acei ani declaratii peste declaratii repetand importanta neamestecului in treburile interne ale Kampuchiei Democrate. Cum spuneam, il citisem deja pe Soljenitan, iar fiecare noi date le intareau pe cele vechi si le amplificau. La sfarsitul facultatii eram un anticomunist furibund, sentiment care imi lasa in fata doar doua cai: sa plec, sa fug din tara, ori sa "lovesc in fata", cum pot, regimul.
La biblioteca americana am fost mai rar si pentru ca nu gasisem ceea ce sperasem. Am nimerit desigur cateva carti, acolo am dat prima oara de Robert Nozick si Robert Dahl, pe marginea textelor ultimului aveam chiar sa lucrez mai tarziu, cu creionul deasupra formulelor. Am cerut sa se aduca la biblioteca un volum si nu l-au adus. Am vazut si doua-trei documentare, doua-trei conferinte, nici ele entuziasmante. Dar conta atmosfera, acolo flutura drapelul american, singura putere care avea si forta, si vointa de a infrange "Imperiul raului". Oare cum isi putuse inchipui colonelul pitit in camera lui de la marginea Caii Victoriei ca daca-mi spune "Nu mai treci pe acolo!", aveam sa-i ascult ordinul?