Incepea primavara. Se spargeau, ca boabele coapte de porumb, mugurii pe crengi, iar in orasele de piatra firele de iarba treceau de baraje, se insinuau in beton si se iluminau de propriul lor verde cu abajur, in acea graba de clipa cu clipa a zilei lungi care se instaleaza, febril, ca o vara a remuscarii, indeobste in zona temperata, la care se adauga nebunia unei invieri fortate. Sambata in care a venit aceasta primavara avea ceva din solemnitatea unor funeralii nationale si ceva din voiosia stupida a unei gradinite de copii careia i se porunceste sa rada, si ea rade la comanda. Toata lumea parea electrocutata de aparitia ierbii si a frunzei. A frunzei mici, pierite, a ierbii care isi invingea zgribulirea. Nimeni nu banuia ca, tocmai atunci, irealitatea se instalase in realitate si ca totul are, in aceasta privinta, o plata, o rasplata. In pietele mari ale orasului se vindeau urzici abia culese. Iesisera la curatenie masinile de spalat pavajul. La marginea orasului, mai ales acolo unde traiau cetateni cu case la curte, multi dintre acestia isi propusesera sa varuiasca, si unii chiar varuiau, gardurile, stalpii, bordurile, parca asteptau cu totii, si cei din centru, si cei din mahalale, ceva. Ceva ce ei nu puteau intelege si defini. Ceva ce ei nu puteau explica. Dar o presiune stranie se simtea peste tot. Prea era tepoasa si iarba, prea ingreunasera frunzele copacii, prea li se scufundau tuturor picioarele in pantofi. Unele ziare si posturi de radio si televiziune vorbisera, in treacat, despre un asa-numit gol de aer care ar ameninta Pamantul si despre imbolnavirea atmosferei in partea ei cea mai de sus. Se barfea pe furis despre posibilitatea ca planeta sa se sufoce. Cum se intampla, insa, de obicei, nimeni nu crede, cand aude despre iminenta unor catastrofe, ca e vorba chiar despre orasul sau, desi, ca si in cazul medicamentelor care se prescriu pe propriile lor hartii insotitoare, oamenii se molipsesc rapid si superficial de tot ceea ce aud ca se intampla rau pe lume, si cred ca au toate bolile despre care e vorba intr-un sfat medical de la radio sau din ziare. Catastrofele prea mari, care nu incap in mintea normala a omului normal, nu sunt luate in serios, asa cum poate ca, uneori, s-ar cuveni. Amenintarea ca aerul se va risipi in Univers nu parea sa priveasca pe cetatenii orasului in care venise, in forta, primavara. Si totusi se pare ca primavara venise mai repede, cu o brutalitate deznadajduitoare, tocmai pentru ca slabise stransoarea gravitatiei, iar aerul pamantului intreg parea ca incepe sa se piarda in Univers. Insa nu acestea sunt motivele pentru care, dupa aceasta sambata a primaverii, violenta ca o proclamatie, a urmat o noapte in care in oras s-a petrecut o sinucidere inspaimantatoare, la nivelul memoriei fiecaruia. Toti locuitorii intarziasera in paturile lor mai mult decat de obicei, in acea duminica in care ar fi trebuit sa vibreze inca amintiri si ecouri din sambata primaverii, sambata cand se rupsese echilibrul dintre noapte si zi. N-a fost sa fie asa.
Dintr-o data, cetatenii s-au trezit, goi pusca, in Univers. Si singuri. Parca li se luase ceva si ei nu stiau ce.
Ciudata apasare de sambata disparuse. Aparuse o stare de liniste si de lehamite.
Florile din odai se aplecasera cu toatele si pareau a suferi de sete.
Iarba, care invinsese pavajul, frunzele care ingreunau ramurile copacilor se aplecasera, in aceasta dimineata de duminica, de parca le-ar fi strabatut o stare istovitoare de remuscare. Puseul de tensiune universala de sambata produsese parca un accident cerebral la nivel colectiv. Parca se petrecuse o nenorocire in creierele tuturor. Oamenii se ridicau sau se tarau, sa iasa din paturi, priveau pe fereastra, printr-o lumina difuza si nisipoasa, se cautau pe ei insisi in oglinda, se uitau la membrii familiei si nu-si aduceau aminte nimic. Nici ziua de ieri, nici ziua de alaltaieri, nici propriile nume, nici rudele si nici datele fundamentale ale existentei. Nu mai stiau cine sunt. Doar respirau. Fiecare isi inchipuia ca el este in aceasta situatie si nimeni altcineva nu l-ar putea intelege. Un ochi strain si aproape stins ii veghea din adancul memoriei neputincioase. Ei se priveau orb in ochi si nu stiau ca se privesc in ochi.
Nu stiau la ce servesc si ce sunt ochii.
Nu recunosteau privirea ca parte a ochilor lor.
Isi pipaiau mainile si faceau gesturi aberante, nemairecunoscand balconul, papucii, baia.
Li se rupsesera si li se imprastiasera in Univers reflexele conditionate.
Chiar si asupra reflexelor neconditionate actiona o amnezie cu valoare de soc.
Nimeni nu mai recunostea pe nimeni. Nimeni nu se mai recunostea pe sine.
Toata lumea plutea orbeste intr-o penumbra despre care nimeni nu mai stia ca e penumbra. (continuarea, in numarul viitor) din volumul ""Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001"", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)