Revine, in forta, ideea lustratiei in cultura. N-am putut-o realiza in politica, unde era mai necesara decat oriunde, o deplasam acum in spatiul culturii unde, se stie, lucrurile sunt totdeauna mai complicate. Actiunea este pornita de data aceasta chiar de ministrul Culturii, dl. Adrian Iorgulescu. Primele victime au aparut acolo unde a pastorit pana nu demult chiar dl. ministrul: Uniunea Compozitorilor. Am aflat ceea ce se stia deja, si anume ca au fost compozitori care au compus ode si alte feluri de cantece de slava sau muzica pentru parastasele oficiale (26 ianuarie, 23 august, 7 noiembrie etc.). Ce urmeaza? Nimic. O mica vanzoleala in comunitatea muzicala, activarea urilor vechi si aparitia unor dusmanii, fustratii, ranchiune noi. Cand citesc lista celor deja "lustrati", observ ca cei mai multi sunt disparuti. Ramane, ni se spune, efectul moral, ramane rusinea de a fi aratat cu degetul. Regret, dar rusinea (culpa morala) nu se mai poarta in zilele noastre. Asa ca efectul moral al actiunii poate fi socotit, inca de acum, nul...
Sa vedem ce rezultate ar putea avea lustratia in literatura. In dimineata in care scriu aceasta tableta (27 octombrie), se desfasoara reuniunea Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor care, dupa cate am aflat, va dezbate tocmai problema desecretizarii colaboratorilor securitatii si, desigur, problema lustratiei. Nu stiu ce decizie va lua. Incerc, in cele ce urmeaza, sa spun punctul meu de vedere asupra acestei chestiuni care agita, de 16 ani, comunitatea intelectuala. Mai intai despre deconspirarea colaboratorilor securitatii. Un proces, cred, necesar, o operatie ce trebuie dusa la capat. Conditia este ca operatiunea sa fie facuta serios, cu atentie la nuante (nuanta este ca in spatele unei hartii se afla deseori, sa nu uitam, un creator autentic si o suma de circumstante!), in spiritul unei obiectivitati depline. Sunt semne ca aceasta justitie morala poate functiona. Au fost date in vileag cateva nume de delatori, impostori etc., mai putin (si aceasta era adevarata miza) numele celor care organizau si exploatau delatiunea. Unele dezvaluiri au fost socante pentru opinia publica. Pentru mine, mai putin. Mi s-a confirmat o veche intuitie, si anume ca procurorii morali cei mai agresivi, publicistii cei mai intoleranti, aceia care voiau sa traga in teapa trei sferturi din cultura romana erau (sunt) niste turnatori mizerabili. A le plange de mila si a le dori rapida revigorare morala si politica mi se pare un act sfidator de balcanism, un act pur (sau, mai degraba, impur) de mazochism. Nimeni nu l-a silit pe dl. Antohi sa fie ministrul Invatamantului (sau, ma rog, adjunct), sa faca doctori cand el nu-si trecuse doctoratul, sa fie profesor universitar si sa conduca, daca inteleg, un departament important al unei Universitati europene, cand el semnase, inca de tanar, un angajament rusinos cu Securitatea si, mai tarziu, isi inventase titluri stiintifice... Caz de impostura cinica. Cineva care cunoaste secretele din culisele politicii mi-a citit nu demult o lista de "colaboratori" din sfera culturii. M-am speriat. Daca este asa, daca se confirma ce scrie acolo (si parca incepe sa se confirme), atunci e limpede: procesul comunismului este, in buna parte, facut azi in publicistica romaneasca de "tinerii securisti" din domeniu (tineri in dec. 1989). Nu-i paradoxal? Inca un paradox romanesc? Cum de nu au astampar baietii acestia buni de gura, inventivi, totdeauna cu bibliografia la zi in orice problema si pentru toate situatiile?... Tema de reflectie.
Revin la problema deconspirarii. Un fapt mi se pare bizar in analizele curente. Este denuntat poetul Ion Caraion (care a stat 15 ani in puscarie fiind condamnat de doua ori la moarte) pentru ca a semnat in detentie un angajament cu Securitatea, dar nu se sufla o vorba despre, sa zicem, un scriitor care a stat 20-30 de ani in Comitetul Central al Partidului Comunist (ma gandesc la Titus Popovici). Acesta din urma este, moralmente, in afara de orice culpa, el n-a tradat valorile umanismului european, n-a facut nici un compromis? Numai Ion Caraion (un mare poet, de altfel) care si-a petrecut toata tineretea (de la 25 la 40 de ani) in detentie sa duca, in veci, povara comunismului, in timp ce vedetele profitoare are regimului totalitar isi vad de treaba (cei care mai sunt). Nimeni, oricum, nu le tulbura imaginea. A fost deconspirat un marunt functionar de pe vremuri de la Uniunea Scriitorilor. Caz nefericit. Un amarat de compilator care tragea cu urechea la Restaurantul Scriitorilor si comunica, apoi, unde trebuie ce glume incomode faceau scriitorii. Bun, l-am deconspirat, numele lui va fi ingropat in uitare de aici inainte. Dar nu amaratul acesta conducea viata literara si nu el decidea cine are voie sa publice si cine nu sau cine sa plece in strainatate si cine sa stea acasa pentru a-si cunoaste mai bine tara...
Pe scurt: daca vrem sa facem procesul comunismului, trebuie sa judecam sistemul si piesele lui esentiale, altminteri - ne aflam in treaba, ne pierdem in amanunte, fugarim mici dracusori de serviciu si-i uitam pe cei care-i manipuleaza. Cat despre lustratia scriitorilor, i s-a raspuns bine domnului ministru al Culturii: sa nu mai publicam pe Sadoveanu pentru ca a scris un roman fals din toate punctele de vedere, Mitrea Cocor? Sa nu mai citim pe Camil Petrescu pentru ca a publicat un roman esuat (Un om intre oameni), pe G. Calinescu pentru ca a tinut "Cronica optimistului" in timp ce era dat afara de la catedra? Ce facem, atunci, cu marea lui opera critica si romaneasca? O "lustram" si pe aceasta, lustrand omul care, in viata publica, a avut momentele lui de compromis? Sa-l scoatem din manualele scolare pe Marin Preda pentru ca a scris in 1950 o povestire (Ana Rosculet) pe care el insusi o regreta? Sau pe Nichita Stanescu pentru ca in volumul de debut (1960) a inclus si cateva versuri circumstantiale pentru a le salva pe celelalte? Sa scoatem din biblioteci tratatul de logica al lui Anton Dumitriu deoarece citeaza intr-o nota de subsol pe V. I. Lenin? Este absurd. Avem un instrument mai sigur, mai eficace pentru a analiza aceste lucruri: judecata critica. O critica dreapta face mai mult si infinit mai bine pentru cunoasterea adevarului decat o lustratie politica in cultura. A spune adevarul despre opera este mai important decat a interzice pe omul care scrie.