Nominalizarea candidatului Romaniei pentru pozitia de Comisar european a starnit un nou val de scenarii, supozitii si intrigi provincial-dambovitene, astfel incat faptul in sine - anume ca Romania va fi reprezentata in UE la cel mai inalt nivel - a palit in perceptia publica. Dupa ce mai bine de cinci generatii de Mari Romani (cu mult mai indreptatiti pentru o atare calificare decat multi dintre cei listati de TVR) s-au luptat cu istoria pentru a ajunge aici, pe noi "advocat al statului, epitrop-efor la Sf. Nicolae" si mai cu seama deputat.
Nu vreau sa cad in ridicol: e cat se poate de clar ca, indiferent la semnificatia istorica a datei de 1 ianuarie 2007, cotidianul va continua sa ne manance zilele, ca sa spun asa. Dl. Basescu va continua sa loveasca sub centura guvernul in genere si PNL-ul in special, Parlamentul va continua operatia suicidara de auto-compromitere, sustragandu-se responsabilitatii fata de societate, iar cateii comunitari n-au nici cea mai mica intentie sa umble, din ianuarie incolo, cu covrigi in coada. Nu e mai putin adevarat, totusi, ca uriasele noastre complexe de inferioritate, cu atat mai vehemente cu cat se ascund mai tenace in discursul despre extraordinara, dar - fatalitate! - nerecunoscuta noastra excelenta universala si europeana, isi pierd definitiv ratiunea de a exista. Ne mai sacaie britanicii cand, din ratiuni populiste, ne taxeaza mai sever decat pe celebrul instalator polonez, ne mai irita al 235-lea documentar despre casele de copii, dar, in esenta, am scapat. Chiar daca dl. Vosganian are o impresioanta barba, e greu de crezut ca va fi intrebat la Bruxelles cum de, la o varsta atat de frageda, este deja moldo-valah (pentru cine nu stie anecdota, asa se minuna o fermecatoare parizianca pe la 1850, cand ii era prezentat un tanar boiernas, roman si barbos: "si jeune, et déjà moldo-valaque!" ).
Optiunea istorica a tarilor Romane pentru Bizant a devenit brusc reversibila, a Treia Roma nu mai are cum sa ne mai ameninte direct, si chiar si cu GAZPROM-ul tratam altfel de la anul. Problema esentiala este ce vom face cu aceasta noua identitate europeana a Romaniei si, macar pe cale de consecinta, a romanilor. Cum ne vom mai jeli noi, de-aci inainte, ca Occidentul nu ne iubeste, cand Occidentul ne primeste in cele mai selecte cluburi ale sale? Va trebui sa renuntam la retorica marginalitatii nemeritate, la vesnica scuza a iesirii din istorie, la discursul pompieristic al sacrificiului niciodata rasplatit cum se cuvine: iata, ni se recunoaste, in termenii secolului XXI, calitatea de bastion al Europei. Ce ne ramane de facut?
Evident, putem continua sa bocim. Dupa Marea Unire din 1918, osteniti de victorie, ne-am instalat atat de confortabil, la nivel national, in postura paradoxala de victime ale istoriei, incat nici n-am mai cracnit cand a navalit istoria peste noi. De ce n-am face-o si acum? Vad cu ingrijorare ca nici macar vecinii nostri central-europeni n-au scapat de aceasta tristete post-aderare, ca sa zic asa. Vom mai avea cateva prilejuri, si nenumarate pretexte, pentru a intretine dulcea auto-compatimire care ne slujeste de atata amar de vreme drept amagire si scuza. Iar faptul ca, in topul iubirii pentru eroii neamului, nu apare nici macar Caragiale, ce sa mai spun de Urmuz sau de Eugen Ionescu, ma alarmeaza. Romania din topuri este o Romanie in cel mai bun caz paseista, adica extrem de vulnerabila in raport cu riscurile globalizarii: o Romanie fara umor (si fara savanti, fie spus in treacat), o Romanie pasunista si utopica, aproape identica cu cea idealizata de bunicii nostri.
Aud tot mai des intrebari nelinistite de riscurile la care integrarea in Uniunea Europeana ar expune identitatea romaneasca in viitorul apropiat. E o anxietate legitima, dar poate ca, inainte de a decide cum procedam pentru ca, in procesul de integrare, sa prezervam acele valori definitorii pe care nu le consideram negociabile, s-ar cuveni sa ne intrebam daca stim noi insine ce anume, din mult prea nedefinita noastra identitate, vrem sa pastram in beneficiul generatiilor urmatoare, care sunt aceste valori care ar trebui sa ne dea identitate si chip in Europa secolului XXI. Poate ca, mai degraba decat stiri-bomba din categoria "care pe care", ar trebui sa ne concentram asupra inventarului acestor valori inalienabile, astfel incat sa putem imagina pe o baza clar definita proiectul viitoarei noastre dezvoltari europene.