La inceput, cand masinile erau mai putine, le auzeam, dar acum, cand s-au inmultit si fac toata ziua un zgomot infernal, iar la sfarsitul saptamanii si noaptea, nu ma deranjeaza deloc.

Se mai busesc din cand in cand, insa nici accidentele nu ma intrerup din lucru. Dupa cum se troznesc, stiu daca e vorba de Mercedes-uri sau de Jeep-uri. Daciile pot sa se dea de zece ori peste cap, n-aud nimic. La fel e si cu cersetorii. Ma intalnesc cu ei la tot pasul si nu-i vad. Dac-ar fi unul, doi, mi-ar fi mila si as scoate banul. Nu mai vad decat ce-mi propun dinainte sa vad. Imi spun, de cum ies din casa:
ce-ar fi ca astazi sa vad ca pe langa mine trec niste oameni. Si ii vad. Ca sa le simt mirosul, trebuie sa-mi propun asta. Sa-i spun nasului: hai, treci la treaba, fiindca vreau sa stiu cum mai miroase lumea!

La tot ce-i peste masura de mult, simturile mele se blocheaza. Mai bine zis functioneaza selectiv. E deajuns sa deschid fereastra si huietul masinilor se pravale in casa ca o cascada. Cand am fost prima oara la Niagara, am zis ca mai mult de atata nu se poate. Era ca si cum s-ar fi prabusit peste mine zeci de fluvii involburate si gata sa dea in fiert. Acum stiu ca se poate mai mult. Deschid fereastra si zgomotul strazii, la orele cand oamenii se duc la serviciu, la orele cand se intorc de la serviciu si la toate orele din zi si din noapte, e naucitor. Totusi, daca intr-una din masini cineva asculta Andantele din concertul nr. 20 pentru pian si orchestra de Mozart, aud doar Andantele, nu si zgomotele bulevardului. Intr-o zi s-a intamplat sa aud concertul lui Mozart chiar fara sa deschid fereastra.

Citeste si:

Il auzeam prin zid. In strada, era un ambuteiaj cum nu vezi decat dimineata, cand se grabesc toti la slujba, sau seara, cand se intorc la fel de grabiti de la slujba. Sau la orice ora din zi si din noapte, cand dracu stie incotro se grabesc. M-am dus la politistul care incurca si mai tare circulatia si l-am rugat sa-l caute, prin mijloace specifice, pe cetateanul care, ca si mine, nu auzea vulcanul din jur, ci doar concertul, delicatul Andante. ""Ba, mamelucilor - a urlat politistul cu vocea lui specifica - inchideti, ba, muzica, ca ma innebuniti de cap!"". Si soferii au inchis aparatele.

""Nu-i de la noi - mi-a zis politistul - e de la altii"". Claxoanele guitau, J
eep-urile nu mai tineau nici o regula si se napusteau in Dacii, tramvaiele intrau in sirurile de masini ca in branza, din balcoane cartierul aplauda ciocnirile mai reusite, dar, cum spuneam, concentrandu-ma la maximum reuseam sa nu aud nimic, afara de cadenta suava a pianului. Politistul avea dreptate, muzica nu venea din circumscriptia lui. Muzica venea dintr-o masina parcata undeva, pe o strada linistita din Arondismentul 15 din Paris. Si nici macar nu era data tare, ci incet, ca sa le priasca celor doi tineri care se sarutau, indiferenti de tot ce se petrecea in jur. Se sarutau cu patima, ascultand divinul Andante, un baiat cu alt baiat. Nu ne-ar mai rabda Dumnezeu pe pamant!