Lansata cu putin timp inainte de identificarea fostilor securisti si a colaboratorilor lor din societatea romana (in iunie 2006), cartea lui Gabriel Liiceanu ("Despre minciuna", Editura Humanitas, Bucuresti, 98 pagini) era cunoscuta in sferele academice de la finele lui 2004. De fapt, impropriu spus "carte", pentru ca textele de aici au fost prezentate in cadrul Conferintelor Microsoft, insotite acum de o Addenda cu doua fragmente clasice, din tragedia "Filoctet" de Sofocle si din socraticul "Hippias Minor" (subintitulat: "despre minciuna"), plus un comentariu la "Principele" machiavellic (acesta absent din Addenda). Conferintele filozofice au drept corolar o meditatie personala a lui Liiceanu, asemanatoare cu un articol de opinie, despre situatia Romaniei inainte si dupa 1989: o tara furata de securistii si activistii vechiului regim. Solutia: un nou principe, care va aparea cind "un popor este copt pentru el". Un principe, pina una-alta, absent, parte a unui discurs mesianic.
Dupa Liiceanu, prima atestare politica a minciunii apare in opera lui Sofocle, in care Odiseu il convinge pe Neoptolemus (fiul lui Achile) sa il insele pe razboinicul Filoctet, cu scopul de a cistiga razboiul cu troienii; dar aceasta primordialitate nu este cumva dejucata de cu adevarat primul mincinos politic (cu scopul de a face binele...), pe numele lui Ulise/ Odiseu, in momentul in care, de exemplu, le aduce in dar troienilor un cal de lemn? Se pare ca Liiceanu ignora (probabil ca deliberat) o lectura a lui Homer, primul parinte al civilizatiei grecesti, al civilizatiei europene. In fond, Sofocle nu este decit un fiu al lui Homer. Al doilea moment al minciunii politice, dupa autorul roman, e consemnat in dialogul lui Socrate cu un mare sofist al timpului sau, Hippias; din aproape in aproape, Socrate arata ca cel care poate face cel mai mare rau este capabil (daca vrea) si de cel mai mare bine. Conteaza doar in slujba carei tabere iti pui inteligenta. Aceasta este o sursa pentru "Principele" lui Machiavelli, pentru care scopul suprem este binele, printr-o arta a compromisurilor. Vremea eroilor (a celui care prefera sa piarda decit sa castige prin viclesug), spune Liiceanu amar, a trecut, inca de pe vremea lui Sofocle (sau a lui Homer, poate fi adaugat...). Prezentul Romaniei, ultimul capitol al lui Liiceanu, mai are o sansa de redemptiune doar printr-o intoarcere in timp, la vremea eroilor, a principelui capabil sa rupa definitiv cu trecutul compromisurilor. O intoarcere in timp care inseamna si nostalgia dupa o vreme de aur.
Citite in contextul actual, al scrisorii deschise pe care Gabriel Liiceanu a adresat-o Monei Musca ("Nu-mi cereti sa disting intre femeia cu carpa de pe coridor, intre d-voastra ca turnatoare si generalul Plesita care batea sau care punea la cale crima"), conferintele-articol ale lui Liiceanu denota imaginea unui ginditor justitiar, care in numele moralei poate atentiona societatea amorfa, un adevarat conducator al ganditorilor. O personalitate care si-a compus permanent discursul in preajma unui alter-ego sau a unei conjuncturi: "Jurnalul de la Paltinis" si Constantin Noica, "Apocalipsa dupa Cioran" cu Emil Cioran (film, scenariu).
Exista in felul acesta mai multi Liiceanu, cel din vremea "Apelului catre lichele" (publicat in volum in 1992), confirmat de actualele meditatii "Despre minciuna", un Liiceanu de pe langa un alt Autor (Noica, Cioran), unul adulat de publicul sau, altul ignorat sau vituperat. In fiecare cititor, zilele acestea ale discutiilor despre fostii securisti, exista un mic Liiceanu sau o virtualitate care se grabeste sa acuze, indistinct, o intreaga societate. Pentru ca autorul observa culpa totala a minciunii din vremea terorii: cel mintit stie ca e mintit si prin asta il minte (pretinzand ca nu e) pe cel dintai.