Aproape 40.000 de juni de varsta oastei s-au inghesuit la portile comisariatelor, oferindu-se voluntar pentru o armata de profesionisti. Spre deosebire de pifanul clasic, profesionistul cu casca, jungher si pistol-mitraliera nu da gres in nobila indeletnicire de a-si perfora in frunte inamicul, nu face pe el la primul asalt si nu moare eroic de scarlatina in cantonamentele mai lungi.

Profesionistul armatei sta pe burta ore in sir in nisipul desertului, neintimidat ca alaturi hodineste la soare o cobra. Pe strazile din Bagdad se misca imbulfoiat ca un serif, iar in Kosovo sau Afganistan inspaimanta bastinasii ochind, cu un singur foc de kalasnikov, o musca in zbor. Cei 40.000 de juni romani, multi absenti de la obsteasca recrutare de ieri, dau navala azi sa prinda (zece pe un loc) un varf de bocanc pe terenul de sport si popice cazatoare al armiei profesioniste. Pe vremuri, flacaul din sate era vanat fanariot cu arcanul si carat la oaste cu sila, asa cum prinzi pentru injunghiere un tauras salbaticit. Spaima de armata era vecina cu spaima de moarte, pentru ca multi nu se mai intorceau niciodata. Armata nici in vremuri de pace n-a fost si nu este un pension de domnisoare unde caporalii te invata sa crosetezi si sa umbli musai cu carpa, altfel inutila, a batistei in buzunar. Inghesuiala miilor de tineri care se vor razboinici, in fapt mercenari pe teatrele de conflict ale lumii, seamana cu inghesuiala de la oficiile de triere a capsunarilor pentru Spania. Ei sunt sau vor fi niste capsunari cu pusca. Tinta este un trai mai bun, o leafa mai omeneasca. Nimeni nu se face razboinic profesionist pentru ca i-a spus Traian Basescu, intaiul nostru cavaler in armura, ca e patriotic sa te bati in Kandhahar. Nici unul din cei 40.000 de juni, as putea face pariu, nu ia in calcul posibilitatea autocondamnarii la moarte. Armele nu sunt dresate sa traga doar in inamicii tai. Ele ti se pot descarca si in scafarlie, manuite cu acelasi profesionalism de adversari care te vor lat.

Cei aproape 40.000 de juni romani nu se viseaza Rambo. Ei se bat zece pe un loc pentru a prinde o sansa de viata mai buna. Viata mai buna se poate ispravi iute in rai sau in iad, dupa caz. Incerc, ofiter in rezerva al armiei romane, dupa ce am urcat si coborat Cioaca Chiciura, un deal maracinos de langa Lipova, cu masca pe figura vreo sase luni, la terminarea facultatii, un sentiment de mila pentru acesti osteni. Ei vor fi osteni NATO. Se vor bate si in Alaska, si in Insulele Galapagos, si in Congo Brazzaville, daca va fi cazul. Vor muri eroic, unii dintre ei, iar in satele de unde au plecat se vor tine parastase fastuoase cu salve si discursuri oficiale. Cu putin noroc va veni sa cuvanteze, lacrimand copios, chiar presedintele, dupa care se va retrage, pentru pioasa reculegere, la un suspin cu Busuioaca de Bohotin. stiu ca armia profesionista e o trebuinta. Stiu ca e bine ca am facut acest lucru. Nu-i destul insa pentru
a-mi astupa un oftat.

Candva, din niste sate ale Moldovei, au fost tocmiti ca mercenari sa lupte undeva in Europa tarani tineri. Erau rezistenti, invatati cu traiul auster. In batalii s-au dovedit destoinici. Numai ca promisiunea initiala ca se vor intoarce dupa cateva luni acasa n-a fost respectata. Razboiul a tinut nu luni, ci ani. Incet, incet ostenii romani au inceput
sa se topeasca pe picioare ca niste lumanari. Boala parea ciudata.
Un medic suedez s-a ocupat indeaproape, curios, de acesti muribunzi. Boala nu parea nici ciuma, nici holera, nici tuberculoza. Si, totusi, acesti flacai, zdraveni pana ieri, mureau cu zile. Intr-un tarziu, doctorul a constatat ca valahii mureau de dor de casa. El a numit boala ""nostalgie valahorum"". Capsunarii nostri cu pusca pleaca in lume sa se intoarca acasa cu un ban. Multi il vor aduce. Altii, cativa, vor albi cu oasele lor deserturile nemiloase ale lumii.