Pe 19 octombrie 2005, Ion Stratan, unul din poetii de frunte ai generatiei '80, s-a stins din viata in chip tragic, lasand in urma, pe langa regrete si amintiri (unele intrate in legenda de-acum), peste douazeci de carti care i-au adus elogiile criticii si, cu siguranta, un loc firesc in istoria atat de nazuroasa a clasamentelor literare.
A traversat ultimul deceniu cu greu, prins in mreaja poemelor pe care le scria si care se limpezeau din ce in ce mai mult, ca niste rugaciuni, dar si chinuit de existenta pamanteana, care-l facea deseori sa-si vada trupul suferind si sa-si asculte vocile interioare, cu durere si amaraciune. Ion Stratan a iubit poezia cu voluptate, oferindu-i propria lui viata, convins fiind ca nimic nu-l putea mantui mai bine de toate patimile si descurajarile ca acest unic si splendid efort de-a te intalni, intr-un punct misterios, cu Divinitatea. Delicat in prietenie, maladiv in politete, era inzestrat cu multe alte lucruri ce impresionau si te faceau sa-i citesti foarte atent poemele.
A venit insa un moment tragic, cand n-a mai suportat singuratatea si boala si nici n-a mai avut rabdarea sa-si imblanzeasca himerele. Un intuneric greu, dens, s-a asternut peste trupul lui, dar nu si peste poezia lui. Astazi, memoria noastra invata sa puna cap la cap franturi de poeme, ingeniozitati lingvistice, mesaje telefonice, disperari copilaresti, toate purtand numele lui Ion Stratan.
A trecut un an de cand un poet rar a fost chemat alaturi de multi alti confrati, acolo Sus, in mare taina, poate ca sa-si continue opera.
Se cuvine ca noi, cei care l-am cunoscut bine si ii pretuiam fiinta si scrisul, sa facem o aducere aminte pioasa. Poezia lui va trece trece cu siguranta neiertatorul test al timpului.