Nu tin minte ziua si imprejurarile in care am purtat pentru prima oara un ceas, dar imi amintesc ce-am simtit. Mi-am dat seama ca tocmai mi se intampla un lucru foarte important, de ale carei consecinte nu voi fi constient in intregime niciodata. Intram intr-o relatie decisiva cu timpul. La ce prefaceri duce in noi aceasta relatie aveam sa aflu mai tarziu, cand, dintr-odata, m-am trezit cel mai batran, oriunde m-as fi dus, desi cu numai o zi inainte fusesem cel mai tanar. As putea sa spun ""cu numai o secunda inainte"".
Aici e forta timpului, in ireversibilitate. Dupa ce s-au dus, secunda, ziua, anul si mileniul nu mai conteaza, sunt totuna. S-au strans in mine o multime de istorii despre timp si numai una despre ceasuri. Si nu atat despre ceasuri, cat despre valoarea lor, in marginea functiei. Ceasurile au preturi diferite, insa timpul il masoara la fel. Pana in 1990 am trait cu convingerea ca un ceas e un obiect valoros. Oamenii care nu aveau ceas nu-l aveau deoarece nu-si permiteau sa cumpere unul. Prin urmare, romanii erau de doua feluri: cu ceas si fara ceas. Eu aveam ceas, si asta cu siguranta insemna ceva. La New York, in cartierul chinezesc, unde m-am nimerit chiar din prima zi in fata unor tarabe mizere cu munti de ceasuri pe ele, la preturi pornind de la doi dolari bucata, ideea de va-loare, pe care o intruchipa robustul meu ceas rusesc ""Pobeda"", s-a confuzionat brusc si pentru totdeauna. Cat vedeai cu ochii, dadeai doar de tarabe pline cu ceasuri sa le intorci cu lopata. Aveam in buzunar zece dolari, cu care as fi putut sa cumpar zece kile de banane sau doua ""Rollex""-uri de tinichea ""Made in Taiwan"". Intre un ""Rollex"" de 20.000 de dolari si unul de 5.000, asemanarea e la masura timpului. Secunda trece la fel pentru amandoua. Amicul la care locuiam mi-a dat sa port ""Rollex""-ul lui de 12.000 de dolari. Din cauza pretului, functia nu mai conta. Am mers cu ceasul acela de 12.000 la mana doar pana la coltul strazii. Pur si simplu nu eram antrenat sufleteste sa ies din casa tarand cu mine o avere. In 1990, romanul din mine era relaxat, hoinarea liber si-si deschidea mintea la nou purtand un ""Rollex"" de cinci dolari, de dat la tot poporul. Unul scump ar fi mutat timpul din loc. Or, tot ce voiam eu atunci era sa opresc timpul. Zilele trecute am vazut intr-o revista reclama unui ceas de 40.000 de euro. Ce facea, dar si ce nu facea minunea aceea de ceas! Taia lemne, batea cuie, gatea ciorbe si ne baga in UE! Un singur lucru nu-i reusea: sa umble la scurgerea timpului. Daca e normal sa nu tin minte ziua in care am purtat pentru prima oara un ceas, in schimb n-o sa uit niciodata ziua in care socrul meu a intarziat mult la cununia fiicei lui cu mine, refuzand sa-si potriveasca, la fel ca noi toti, ceasul dupa ora de primavara. Toamna, cand am dat limbile ceasului inapoi, socrul meu a conchis, cu aerul mandru al omului care detinea un adevar suprem: ""Ati ajuns la vorba mea! Pot ei multe comunistii, dar sa mute timpul din loc, dupa cum le vine, uite ca nu pot!"".