Biografiile retin doar
intalnirile providentiale.
Normal ar fi sa le consemneze si pe acelea nefaste.

In trei calatorii cardinale ale vietii mele, in locuri si in imprejurari in care as fi vrut sa ma bucur de unul singur ca reusisem s-ajung pana acolo, am dat nas in nas cu ultimii oameni pe care mi-as fi dorit sa-i intalnesc. Intamplarile, cand devin previzibile, se cheama destin. Destinul meu era sa nu am parte de perfectiune, sa apara in ultima clipa ceva sau cineva care sa ma readuca dezumflat in lumile de care fugeam. Dac-am tine cu tot dinadinsul sa descoperim lucrurile care ne schimba pe nestiute existenta, am vedea si pricinile obscure, neluate in seama, care ne-au dat in timp o directie. Promovarea intr-o functie, desi pare
o schimbare, e mai mult o chestiune de continuitate, pe cand negul, cu care ne trezim intr-o dimineata pe fata, el ne da viata peste cap, deoarece creste, ne urateste, ne deformeaza nu numai infatisarea, ci si trasaturile, iar in final, cand doctorul ne spune ca nu mai e nimic de facut, intelegem ca in cu totul alt loc, decat la slujba, s-a petrecut fatala modificare.

Apartamentul, in care locuiesc de mai bine de doua decenii, e consecinta pura a hazardului. Hoinaream, pe o vreme ploioasa, prin zona librariilor din Centru, cand un amic, care cobora
foarte grabit pe fostul Bulevard
6 Martie, m-a intrebat, fara sa
se opreasca din mers: Hai, nu mergi cu mine la Primarie, sa facem o cerere de casa? Nu eram deloc in situatia de a-mi schimba locuinta, nu aveam nici banii, nici starea de spirit potrivita cu propunerea, dar l-am insotit, doar
ca sa mai stam de vorba. Iar
cererea am scris-o numai pentru ca persoana care l-a primit pe omul acela fara casa apucase sa ia de pe birou doua coli format A4. Urmarea a fost ca, dupa un an, eu m-am mutat din Balta Alba in zona Bucur Obor, pe cand amicul cu care ma intalnisem, cum spuneam, absolut intamplator, a renuntat sa-si mai construiasca un apartament mai mare. Chiar si azi imi e imposibil sa evaluez sirul de mari schimbari petrecute in familie cu cauza
in casa cea noua.

Un var primar din Canada
a concretizat intr-o fraza mai mult decat inspirata lantul bizarelor cauzalitati neconsemnate in biografii care ne arunca, fara ca pe moment sa ne dam seama de ele, intr-o parte sau alta a vietii. ""Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui Ceausescu, acolo unde e - a zis varul meu, cand am inceput sa socotim cum s-a risipit neamul nostru cel mare pe trei continente - , ca daca nu era el atat de tampit, n-am fi avut curajul sa ne luam lumea-n cap."" La enorma presiune de a ne tine legati de glie, cu care ne-a chinuit balbaitul, familia noastra a dezvoltat o contra-presiune ravasitoare. Acum n-am motive
sa-mi caut alta patrie, dar nevoia de a calatori are inca in mine o motivatie semiclinica. E o forma de nebunie consolatoare, ca raspuns la un tip de nebunie totalitara cu diagnosticul pus definitiv de istorie. Una din formele destul de raspandite ale unui sindrom care te ajuta sa mori linistit convins ca ti-ai facut damblaua.