Vulturul din gara Buzaului

Cele povestite anterior despre antisovietismul acelor ani reprezinta doar fundalul. Astazi am impresia ca toata acea impotrivire vehementa la invatarea limbii ruse era mai curand o expresie de fidelitate fata de familia din care proveneam si unde amintirile urate din timpul razboiului, atat ale tatalui, cat si ale mamei, cand se depanau, aveau drept exemple pe rusi, nu si pe nemti. Istorii cu violuri, furturi, sau despre soarta lui Constantin Tanase, in urma cupletului faimos: "Rau era cu <<der, die, das>>/Da-i mai rau cu <<davai ceas>>/De la Nistru pan' la Don/Davai ceas, davai palton...". Tata il recita cu placere.
Urme de nesters in mintea unui copil sunt lasate mai ales de lucrurile concrete. Ce au facut si ce rol au avut trupele sovietice, asa cum apar ele in amintirile familiei, sunt mai curand teme ale gandirii abstracte. In universul celor mici se strecoara detaliile. Cantecelul lui Tanase era unul dintre ele. Si erau si altele.
Casa pionierilor din oras avea o mica gradina zoologica, unde am vazut, prima oara in viata, de foarte aproape, trei vulturi. Aveau picioarele incordate, se deplasau greu pe pamant cu ghearele lor stranse in cleste, nu erau pentru mers, ci pregatite sa se infiga in orice moment intr-o prada. M-au impresionat nemaipomenit acele detalii si am admirat de atunci pasarile acestea de prada "in intregime". Vorbind despre ele acasa, tata mi-a spus povestea vulturului din gara Buzaului. Nu se stie cum ajunsese sa vietuiasca acolo. Era cunoscut de tot orasul, sau cel putin de cei care aveau vreo treaba prin gara. Gasea cu ce sa se hraneasca, de asta o fi ramas. Devenise o pasare a comunitatii, o mascota a statiei Buzau. Dar a venit razboiul, a venit Armata rosie si, intr-o zi, imi zise tata, un soldat sovietic a vazut pasarea. A ridicat arma si a ucis-o. Pur si simplu. A ucis fara motiv vulturul cel iubit de oras. Vulturul din poveste, pe care incepusem sa-l iubesc si eu. Cum sa nu se lipeasca o astfel de amintire de inima unui copil? Nu am auzit niciodata pe altcineva repetand istoria vulturului din gara Buzaului. Dar ce conta daca era sau nu adevarata? Emotiile trezite atunci au trait si au lasat urme.
Suferintele familiei din anii '50, tot de prezenta sovieticilor erau legate. Tatal meu a fost unul dintre cei care-i asteptasera pe americani.
Atitudinea aceasta fata de memoria ocupatiei rusesti nu a dus niciodata in casa la o diluare a semnificatiei comunismului romanesc. Niciodata securistilor si politrucilor nu li s-a dat alta nationalitate decat cea pe care o aveau. Ma gandesc la momentul invaziei in Cehoslovacia, in 1968. Aveam deja televizor. Eram cu parintii in camera cand a vorbit Ceausescu. Ma uitam cu tata pe micul ecran, fiecare impresionat, la ce se intampla. Sorbeam fiecare cuvant al relativ noului Secretar General - bun exercitiu pentru perioada in care fiecare discurs avea sa fie citit cu multa atentie, in cautarea micilor devieri - purtatoare de mesaje - de la limbajul de lemn, bucurosi ca Romania nu a participat la represiune. Dar nici unul dintre noi nu s-a gandit o clipa sa-l aplaude pe Ceausescu pentru ce perora el pe ecran. Nici astazi nu ii inteleg pe cei care, oameni rezonabili, s-au inscris atunci, stimulati de evenimente, in Partidul Comunist. Sa fi gasit oare un alibi pentru constiinta proprie, ori chiar puteau echivala in merite afrontul aratat Pactului de la Varsovia, daca asta o fi fost, cu grozavia regimului instalat de comunisti? Cum sa interpretezi opinia de atunci a unui om lucid pana la cinism, precum Dumitru Tepeneag, care nota despre ce a gasit in caietul sau de insemnari din septembrie 1968 urmatoarele: "Am constatat ca... imi exprim si simpatia sau chiar admiratia pentru Ceausescu, pentru opozitia lui fata de rusi, in momentul intrarii acestora in Cehoslovacia"?
Protestul rasului pe cap
Chiar si dupa acest excurs cu totul partial prin memorie as raspunde cu o anume siguranta la intrebarea pusa la inceput: nu cred ca un securist m-ar fi putut face, chiar in primele clase de liceu, sa semnez un angajament si sa promit ca voi scrie despre prietenii sau ne-prietenii mei. Atmosfera din familie e doar o componenta a argumentelor mele. Aveam de fapt un caracter contestatar, atras de fronda, pe care il recunosc in primul act ce-mi pare a fi purtat o aura politica. O mica confruntare eveniment care dateaza din clasa a X-a. Poate o sa para amuzant, nu este in nici un caz o inventie literara, dar intaiul protest pe care l-am pregatit si trait ca atare a fost indreptat impotriva unei masuri luate de... Ion Iliescu.
Da, impotriva unei masuri a lui Ion Iliescu. Eram intr-a zecea cand am auzit de campania lansata impotriva parului lung si fustelor scurte. Mult mai tarziu am aflat ca liderul responsabil se numea Ion Iliescu, pe atunci in fruntea Uniunii Tineretului Comunist. Nu cine o facuse conta pentru mine, ci faptul ca pe strazile Buzaului fusesera opriti baieti si fete, primii dusi la frizer, ele trimise acasa dupa ce li se taiasera pe strada fustele. Eu nu purtam nici plete, nici fusta. Dar la varsta aceea, odata cu emotiile adolescentei, capatasem o intensa solidaritate, traita in tacere, cu generatia careia ii apartineam. Solidaritatile m-au urmarit si mai tarziu, si-au luat seva din intelegeri ale situatiilor mai mult sau mai putin adecvate, dar cred ca niciodata sentimentul apartenentei la aceeasi comunitate nu a fost la fel de patetic. Dupa ce am aflat ce se intamplase pe strazile Buzaului, iar diriginta, profesoara de engleza, ne-a cerut sa reducem "cu inca un centimetru" lungimea parului si asa purtat scurt, am hotarat: ma voi rade pe cap. A doua zi am intrat in clasa chilug. Forma aceasta de protest nu avea in fond nimic spectacular. Ce mare filozofie era sa apari cu crestetul lucind? Mai curios este faptul ca diriginta, femeie de treaba, a perceput gestul meu exact drept ce era si a parut o vreme obsedata de mesajul lui. Mi-a reprosat ca m-am ras, derutata ca nu putea lua o masura impotriva a ceea ce facusem. Caci nu mergea sa ma pedepseasca obligandu-ma sa ma tund mai scurt decat eram.
Fusese un gest adolescentin si nu vreau sa-i dau o aura pe care n-o merita. Recunosc insa in protestul acela trait mai mult tacut ceva incompatibil cu asumarea vreunei obligatii in fata ofiterului de securitate.
Manifestul
In anii de liceu am fost facut si membru al Uniunii Tineretului Comunist. Cred ca intrarea in UTC era automata si posibil sa fi urmat o procedura de grup. E posibil sau chiar probabil sa fi primit un carnet, dar nu-mi amintesc de el, nici de vreo sedinta la care sa fi participat. Uniunea Tineretului Comunist era o referinta imponderabila, nu exista concret. Prima oara, UTC a prins contur la facultate, unde existau activitati ale Uniunii, iar unii colegi participau la ele. Tinta era clara: incercau sa faca o cariera din asta. Cele 50 de sutimi acordate activistilor contau. Chiar daca nu ar fi fost avantaje adaugate, procentele primite decideau asupra repartizarilor. Pe plaja celor 50 de sutimi se aflau zeci de studenti intr-un singur an de facultate.
Am amintit aceste lucruri pentru a spune ca la varsta adolescentei eram complet rupt de ideea si practica afilierii politice. Atitudinea nu s-a schimbat in nici un fel dupa ceea ce mi s-a intamplat in primele luni odata ajuns in Bucuresti, la facultate. Un eveniment care isi are locul lui in aceasta istorisire.
In acele prime luni in care parasisem Buzaul pentru a lua calea studentiei, la varsta de 18 ani, de altfel pentru totdeauna, am citit Manifestul Partidului Comunist. Imi definisem lecturile obligatorii, stiam deja ce face parte in mod necesar din bagajul unui om care se voia cultivat si imi urmam programul. Manifestul, foarte invocat in diferitele scrieri ce-mi cadeau in mana, se afla undeva la baza listei cu cartile la care se fac referinte. Citirea impetuoasei lucrari a lui Marx si Engels care, de la aparitie, la 1 februarie 1848, facuse sa curga atata cerneala, arata ca-mi respectam metodologia de lucru. Ca mi-a picat in mana inaintea altor volume, era absolut intamplator din perspectiva cautarilor din acei ani.
Textul pasional al Manifestului Partidului Comunist, scris de cei doi "parinti" impinsi din spate de Liga comunistilor care le cerea sa-si respecte contractul, mi-a facut o impresie absolut uluitoare. M-a inghitit pur si simplu. Peste noapte, vedeam lumea prins in mrejele lui ideologice. Toate revoltele mele gaseau o rezolvare prin cheia descoperita de ideologii miscarii comuniste mondiale.
Am citit rapid si alte lucrari marxiste, inclusiv Capitalul. Peste catva timp aveam sa studiez structuralismul inclusiv prin lectura atenta - mult prea atenta - a lui Althusser, tradus la Editura Idei Contemporane. Mi-am facut atunci o cultura a textelor marxiste care mi-a permis sa ma refer mai tarziu cu o anumita intimitate la gandirea clasicilor, chiar daca fara a deveni vreodata un specialist. Iata de ce m-am amuzat in tacere cand, in confruntarea avuta cu Silviu Brucan la 29 ianuarie 1990, el m-a povatuit sa-l citesc mai intai pe Marx, inainte de a-l critica. In acea zi care urmase atacului muncitorilor de la IMGB impotriva partidelor istorice mobilizate de transformarea FSN in partid politic, cativa dintre noi, membri ai Grupului pentru Dialog Social, am avut o intalnire la Palatul Victoria. Am vrut sa ne exprimam ingrijorarea in fata lui Ion Iliescu, Petre Roman si Silviu Brucan fata de evolutia lucrurilor si am obtinut o intalnire. M-am plans atunci de crearea unui institut de studii politice sub conducerea marxistului Radu Florian, iar Brucan - eminenta cenusie in primele saptamani de dupa revolutie -, mi-a replicat cu tafna cerandu-mi sa consult mai intai cartile pe care le critic.
Ideologia eliberarii
Manifestul Partidului Comunist este cel care a contat si a dominat tot restul literaturii marxiste pe care o inghitisem rapid. Mi se parea ca am gasit, in sfarsit, cartea care imi rezolva problemele. Ea imi linistea, aveam sa inteleg mai tarziu, doar frustrarile. Ma intorceam cam la doua saptamani la Buzau, unde ma intalneam, sambata si duminica, cu cei cativa prieteni apropiati, pentru o discutie sau o miuta pe o strada pe care nu prea ajungeau masinile. Acolo le citam pasionat din biblia comunistilor de pretutindeni. Percepeam privirea lor mirat-neincrezatoare. E posibil ca o data plecat sa ma si fi ironizat, dar din politete nu m-au luat peste picior niciodata, desi intre tineri bascalia se poarta si pentru rateuri cu mult mai nevinovate. Cateva luni de zile a durat aceasta seductie uluitoare si tot cateva luni bietii fosti colegi de la scoala mi-au suportat "descoperirile".
Ce a facut posibila o astfel de fascinatie fata de textul cel mai discutabil si cel mai responsabil pentru cariera politica a marxismului? M-am gandit de multe ori, de-a lungul timpului, asupra acestui fenomen. Din ce mi s-a intamplat, am putut intelege "pe dinauntru" cum a fost posibil ca atatia oameni sa se lase sedusi de pasiunea integrista a Manifestului. Nu era deloc automat ca adeptii sa perceapa in prima clipa caracterul totalitar al filozofiei marxiste, in sensul propriu al adjectivului, de viziune care tinteste si pretinde cu hotarare sa cuprinda totul.
A vorbi despre totalitarismul, reductionismul si anti-umanismul teoriei marxiste nu este suficient si mai ales, nu explica forta ei. Ideile care ma sedusesera pe mine, ca si pe altii in alte momente ale istoriei si in alte contexte, n-au fost nici problemele comunistilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, nici ale comunismului mondial. Ci reflexul lor in lumea in care traiam. Retrospectiv, mi se pare ca elementul cheie la care am fost eu sensibil, in acelasi timp decisiv si pentru succesul politic mai general al marxismului, este conditia sa de ideologie a eliberarii. Ceea ce explica paradoxul ca atractia pe care am avut-o pentru scrierile marxiste a aparut in paralel cu descoperirea unei discipline a libertatii atat de diferite, Yoga.
Spre deosebire de Yoga, Marx si Engels gaseau ca vina pentru situatia nefericita a lucrurilor apartine cuiva exterior noua si ca exista o cale de a scapa si de nefericire, si de cauze. Randurile lor pline de patos, de claritate si de siguranta conving la nivel emotional. Iata cum scriu Marx si Engels: "Ea (burghezia) a facut din demnitatea personala o valoare de schimb si in locul nenumaratelor libertati dobandite si chezasuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsita de scrupule, a comertului." Textul declama mai departe: "Legile, morala, religia sunt pentru dansul tot atatea prejudecati burgheze", iar eu ma gandeam la legile, morala si ideologia din jurul meu ale caror filistinisme si egoisme le simteam insuportabile. In Manifest aflam spus cu pasiune ca frazeologia burgheza despre familie si educatie, despre legatura intima dintre parinti si copii, este una dezgustatoare. Iar eu, care citeam carti de psihologia copilului si de pedagogie din clasa a zecea pentru ca viitorii mei copii sa nu suporte suferinta produsa mie de parinti din necunoastere, ma simteam razbunat prin aceste declaratii. (Mult mai tarziu aveam sa aflu ca niciodata nu ai suficienta stiinta pentru a-i feri pe copii sa sufere.) Nimic, mai scriu Marx si Engels, nu este mai ridicol decat indignarea ultramorala a burghezilor nostri in fata pretinsei comunizari oficiale a femeii de catre comunisti. In realitate, continua ei, casatoria burgheza este comunizarea femeii maritate. Iar eu, aflat la varsta cand energia sexuala poate atinge cote insuportabile, eram gata sa citesc intr-o cheie personala astfel de declamatii.
Replica replicii
In suplimentul "Dosare secrete" din 14 octombrie 2006, a aparut un comentariu al domnului Ion Coja (intitulat inadecvat "replica") care declara ca in 1990, noi doi ne-am fi confruntat in fata unui "tribunal international <<al muncii>> cu sediul in Elvetia", el din partea Uniunii Vatra Romaneasca, eu din partea Grupului de Dialog Social. Tribunalul in cauza, ajuns la Bucuresti, ar fi judecat acuzatiile adresate regimului Ceausescu, de a fi pus in practica o politica anti-maghiara. in textul sau intitulat "Ura nu justifica minciuna", domnul Coja isi permite sa ma numeasca mincinos. Avand in vedere antecedentele sale publicistice, ma astept oricand ca de sub pana sau tastele sale sa iasa tot felul de necuviinte. In legatura cu cele scrise de domnul Coja, doresc sa le transmit cititorilor urmatoarele observatii:
1. Nu imi amintesc ca vreodata eu si domnul Coja sa ne fi confruntat marturiile in fata unui tribunal international.
2. Sunt nenumarate probe privind politica antimaghiara a regimului Ceausescu. Mai stiu ca Uniunea Vatra Romaneasca, pe care domnul Coja ar fi reprezentat-o la acea stranie audiere, a avut intre fondatorii ei multi oameni din vechiul aparat represiv - inclusiv pe Ion Iliescu. UVR a jucat un rol central in crearea tensiunilor interetnice care au culminat cu explozia de la Targu Mures dintre 19 si 21 martie 1990. Vatra Romaneasca a stat la baza crearii Partidului pentru Uniunea Nationala a Romanilor, ale carui manifestari antimaghiare au reusit sa ne faca de rusine ani de zile, peste tot in lume. O sa dau o singura mostra din limbajul penibil al PUNR, citand un Comunicat al Partidului din 1995: "Ungurii sunt (...) urmasi ai unor popoare barbare venite in urma cu 1000 de ani in Europa, timp insuficient pentru a se adapta la cerintele unui comportament civilizat in spirit european".

---

Despre autor: