Mai ramasesera libere 7-8 masti, pe la niste copii. Fiecare dintre ai cu masca aveau ambitia sa-i bage si ei primarului masca pe chip. Si atata l-au zdruncinat, ca i-a dat sangele pe nas. Si, cum stateau ei acolo toti, calare pe el, sa-l bage sub masca, primarul a murit.
E rece, ba!, a strigat unul.
E rece. Care-l omorasi?
Cum care? Toti!
S-au retras din fata primariei, au dus canile cu bautura la guri si, cuprinsi de frica, au continuat sa strige unii la altii, sa cante, de moarte si de viata, sa spuna mascari, sa aprinda focuri pana noaptea tarziu, prefacandu-se ca nu s-a intamplat nimic si nu le pasa, ei se bucura de viata. Incepuse sa le fie frica sa scoata mastile. Se temeau de raspunderea ca l-au omorat pe primar. Venisera niste autoritati, il luasera pe nenorocit de langa scarile primariei si declarasera ca a fost o revolta populara, care s-a soldat cu un accident, de care nu era vinovat nimeni. Dar ei n-aveau cui sa spuna aceasta rezolutie, si fara rost, si fara consecinte. Satul nu mai exista. Ei au ajuns pe la casele lor noaptea, foarte tarziu. Erau masti frumoase. Blande. Cand au vrut sa-si scoata mastile, au constatat ca n-o mai pot face. Parca le intrasera in obraz. Parca li se resorbisera in piele. Le convenea nenoricirea asta. Ar fi vrut, in sufletul lor, ca, daca ar trebui sa li se jupoaie mastile de pe fete, sa li se jupoaie cu fete cu tot, ca sa nu-i mai recunoasca nimeni, niciodata, si sa nu-i poata acuza de moartea celui care nu dorise masca si ei hotarasera ca trebuie sa-i puna. Al dracua€™ ajutor de dentist, a stiut el ce ne face, mai zicea cate unul si radea bezmetic, uitandu-se la ailalti, care deveneau incet-incet taman mastile pe care le purtasera.