Exista oameni pentru care Dunarea inseamna doar dezastru. La fix jumatate an de la nenorocire, sinistratii din Calarasi vor face iarna in baraci, corturi sau printre ruine. La Spantov, constructia caselor a inceput de o zi. Multi s-au plictisit sa tot auda de apele care ""au pustiit totul in calea lor"". Nu-i mai impresioneaza imaginile cu casele cazute, si nici lacrimile din ochii batranei ramase fara nimic si nimeni pe lume, ori vocea copilului care intreaba: ""mama, noi de ce nu mai mergem acasa?"". Bataia pe conserve e o poveste de-acum plictisitoare, ca si faptul ca niste oameni dorm in corturi sau printre ruine. De ce sa n-o spunem pe aia dreapta? I-am uitat pe sinistrati. Si noi, ziaristii, si ei - autoritatile, si dumneavoastra - cititorii. Noi toti. In satul Manastirea, din Calarasi, ""cartierul"" sinistratilor e asezat pe o parte din spatiul unde duminica se tine targul de animale. Sunt vreo 60 de ""modulare"". ""Modulara"" care tine loc de casa seamana cu containerele in care sunt transportate animalele de la gradina zoologica. Nu are nici un fel de incalzire. In ""cusca"" incap doua paturi. Ori un pat si o masa. Fiecare cum s-a descurcat. Noaptea, unora le ingheata calcaiele sub plapuma. Dar unii sunt multumiti. Guvernua€™ le-a dat. PAINEA AMARA A BATRANETII. Cei mai norocosi au cate un aragaz la care gatesc, altii se multumesc cu o coaja de paine. Si nu e o figura de stil. ""Am mancat painica azi. Ieri am avut una-ntreaga. Azi dimineata am mancat ce mi-a ramas"", spune Gheorghe, un batran de 75 de ani, care tremura in baston. O zice fara nici o intonatie in glas, fara lacrimi sau grimase de suparare. Spune cu raceala, ca doamna care anunta cotele apelor Dunarii. Pentru el e ceva normal. Omul, ramas singur pe lume, mai e ajutat de nora lui, care ii aduce de mancare. Ieri, nora nu a venit. Nu a venit nici astazi. Locuieste singurel in cusca de plastic. COPII BOLNAVI. In tabara traiesc si copii. Cel mai mic are patru luni. S-a imbolnavit si, deocamdata, e internat in spital, la Calarasi. ""Norocul"" lui, si al altor micuti care s-au imbolnavit, ca sunt trimisi, impreuna cu mamele lor, din tabara, si ingrijiti in institutii de specialitate. ""E foarte frig, mai ales noaptea, si nu avem cu ce sa ne incalzim"", spune Ana Ionita. Femeia are patru copii - trei se duc la scoala, iar mezina, Corina, la gradinita. Fetita nu se indura se manance din cornul si laptele pe care le primeste acolo. Le aduce fratilor acasa. ""Ceilalti copii de la gradinita vin cu sandvici, au dulce, la pachet..."", spune fetita visatoare. Apoi isi revine, isi da coditele pe spate si ne intreaba daca nu vrem sa auzim poezia cu ""papusica"" pe care a invatat-o zilele trecute. Familia Ionita traieste din alocatiile copiilor. De doua ori pe luna primesc, ca ajutor, hrana rece - conserve, faina, orez, ceva cartofi. FARA CALDURA. Cand dam sa plecam din tabara sinistratilor, o batrana alearga in urma noastra si striga cat o tin plamanii ei de 70 de ani: ""Am dat interviuri de nu mai stiu cate ori. Noi suntem de interviuri? Daa€™ caldura? Cand ne baga caldura?!"". Pana anul acesta, unii oameni din Manastirea erau prieteni cu Dunarea - cei care pescuiau. Altii abia o cunosteau, desi fluviul curge la o aruncatura de bat. ""Dunarea? Pai nu stiu, ca nu sunt de aici. Am venit abia in 1971..."", se mira Valeria Albu, de 61 de ani.
Prima si ultima oara cand a vazut-o a fost atunci cand i-a intrat Dunarea in casa. NICI BANII STRAINI NU-I FOLOSIM LA TIMP